Ordin nr. 4380 din 17/06/2009 privind acordarea acreditării pentru unitatea de învăţământ preuniversitar particular Grădiniţa "Samuel" din Deva
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 01/07/2009
Având în vedere prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 87/2006, cu modificările ulterioare,
ţinând cont de dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.258/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP), cu modificările ulterioare,
luând în considerare dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 22/2007 pentru aprobarea Metodologiei de evaluare instituţională în vederea autorizării, acreditării şi evaluării periodice a organizaţiilor furnizoare de educaţie,
având în vedere prevederile Hotărârii Guvernului nr. 21/2007 privind aprobarea Standardelor de autorizare de funcţionare provizorie a unităţilor de învăţământ preuniversitar, precum şi a Standardelor de acreditare şi de evaluare periodică a unităţilor de învăţământ preuniversitar,
luând în considerare Hotărârea Consiliului ARACIP nr. 5 din 25 mai 2009 privind propunerea de acordare a acreditării pentru unităţile de învăţământ preuniversitar particular evaluate în perioada ianuarie - aprilie 2009,
în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 51/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării,
ministrul educaţiei, cercetării şi inovării emite prezentul ordin.
Art. 1. - Se acordă acreditarea pentru unitatea de învăţământ preuniversitar particular Grădiniţa "Samuel", cu sediul în municipiul Deva, str. Mihail Kogălniceanu nr. 14, judeţul Hunedoara, pentru nivelul de învăţământ "preşcolar", limba de predare "română", program "normal".
Art. 2. - Unitatea de învăţământ preuniversitar particular Grădiniţa "Samuel" din Deva, acreditată potrivit dispoziţiilor art. 1, este persoană juridică de drept privat şi de interes public, parte a sistemului naţional de învăţământ şi beneficiază de toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, începând cu anul şcolar 2009-2010.
Art. 3. - (1) Unitatea de învăţământ preuniversitar particular Grădiniţa "Samuel" din Deva dispune de patrimoniu propriu, care nu poate fi înstrăinat sau diminuat şi va fi utilizat numai în interesul învăţământului.
(2) În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul unităţii de învăţământ preuniversitar particular Grădiniţa "Samuel" din Deva revine fondatorilor.
Art. 4. - Personalul didactic, didactic auxiliar şi personalul nedidactic din unitatea de învăţământ autorizată, angajat conform prevederilor legii, se preia la unitatea de învăţământ preuniversitar particular acreditată Grădiniţa "Samuel" din Deva.
Art. 5. - Unitatea de învăţământ preuniversitar particular Grădiniţa "Samuel" din Deva este monitorizată şi controlată periodic de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Hunedoara, în vederea verificării respectării standardelor care au stat la baza acreditării.
Art. 6. - Biserica Creştină Baptistă "Sf. Treime" din Deva, unitatea de învăţământ preuniversitar particular acreditată Grădiniţa "Samuel" din Deva, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar, respectiv Inspectoratul Şcolar al Judeţului Hunedoara vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.
Art. 7. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Ministrul educaţiei, cercetării şi inovării,
Ecaterina Andronescu
Bucureşti, 17 iunie 2009.
Nr. 4.380.
*********************************************************************************
Ordin nr. 4381 din 17/06/2009 privind acordarea acreditării pentru unitatea de învăţământ preuniversitar particular Şcoala Primară "Samuel" din Deva
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 01/07/2009
Având în vedere prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 87/2006, cu modificările ulterioare,
ţinând cont de dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.258/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP), cu modificările ulterioare,
luând în considerare dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 22/2007 pentru aprobarea Metodologiei de evaluare instituţională în vederea autorizării, acreditării şi evaluării periodice a organizaţiilor furnizoare de educaţie,
având în vedere prevederile Hotărârii Guvernului nr. 21/2007 privind aprobarea Standardelor de autorizare de funcţionare provizorie a unităţilor de învăţământ preuniversitar, precum şi a Standardelor de acreditare şi de evaluare periodică a unităţilor de învăţământ preuniversitar,
luând în considerare Hotărârea Consiliului ARACIP nr. 5 din 25 mai 2009 privind propunerea de acordare a acreditării pentru unităţile de învăţământ preuniversitar particular evaluate în perioada ianuarie-aprilie 2009,
în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 51/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării,
ministrul educaţiei, cercetării şi inovării emite prezentul ordin.
Art. 1. - Se acordă acreditarea pentru unitatea de învăţământ preuniversitar particular Şcoala Primară "Samuel", cu sediul în municipiul Deva, str. Mihail Kogălniceanu nr. 14, judeţul Hunedoara, pentru nivelul de învăţământ "primar", limba de predare "română".
Art. 2. - Unitatea de învăţământ preuniversitar particular Şcoala Primară "Samuel" din Deva, acreditată potrivit dispoziţiilor art. 1, este persoană juridică de drept privat şi de interes public, parte a sistemului naţional de învăţământ şi beneficiază de toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, începând cu anul şcolar 2009-2010.
Art. 3. - (1) Unitatea de învăţământ preuniversitar particular Şcoala Primară "Samuel" din Deva dispune de patrimoniu propriu, care nu poate fi înstrăinat sau diminuat şi va fi utilizat numai în interesul învăţământului.
(2) În caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul unităţii de învăţământ preuniversitar particular Şcoala Primară "Samuel" din Deva revine fondatorilor.
Art. 4. - Personalul didactic, didactic auxiliar şi personalul nedidactic din unitatea de învăţământ autorizată, angajat conform prevederilor legii, se preia la unitatea de învăţământ preuniversitar particular acreditată Şcoala Primară "Samuel" din Deva.
Art. 5. - Unitatea de învăţământ preuniversitar particular Şcoala Primară "Samuel" din Deva este monitorizată şi controlată periodic de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Hunedoara, în vederea verificării respectării standardelor care au stat la baza acreditării.
Art. 6. - Biserica Creştină Baptistă "Sf. Treime" din Deva, unitatea de învăţământ preuniversitar particular acreditată Şcoala Primară "Samuel" din Deva, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar, respectiv Inspectoratul Şcolar al Judeţului Hunedoara vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.
Art. 7. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Ministrul educaţiei, cercetării şi inovării,
Ecaterina Andronescu
Bucureşti, 17 iunie 2009.
Nr. 4.381.
joi, noiembrie 25, 2010
joi, noiembrie 18, 2010
Punct de vedere subventii asociatii si fundatii
Cu privire la dreptul de asociere al cetăţenilor din România, în Constituţia revizuită în anul 2003, la art.40 alin. (1) se precizează că „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”.
În acest sens, o parte a cadrelor militare în activitate, in rezervă şi retragere s-a constituit în baza Ordonanţei Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii aprobată prin Legea nr. 246/2005 în asociaţii şi fundaţii, unora dintre acestea le-a fost recunoscut dreptul de utilitate publică.
Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi completată, precizează la art. 41 drepturile şi obligaţiile conferite de statutul ,,de utilitate publică”: dreptul de a i se atribui în folosinţă gratuită bunurile proprietate publică, dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia sau fundaţia este recunoscută ca fiind de utilitate publică, obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea, obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale, autoritatea administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană interesată, obligaţia de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic, rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial.
Începând cu anul 2005, ca urmare a abrogării art. 41 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 în baza art. I pct. 31 din Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, care iniţial prevedea dreptul preferenţial la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale, asociaţiile de utilitate publică nu mai beneficiază de dreptul la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale.
Interpretarea care a stat la baza abrogării art. 41 lit. b) este următoarea: în condiţiile în care recunoaşterea statutului de utilitate publică este de competenţa exclusivă a Guvernului, există riscul ca acest statut să fie acordat unei clientele de organizaţii neguvernamentale, foarte probabil pe criterii politice, în funcţie de partidul aflat la guvernare.
Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi completată ulterior precizează sursele de venit ale unei asociaţii, astfel: cotizaţiile membrilor, dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale, dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii, venituri realizate din activităţi economice directe, donaţii, sponsorizări sau legate, resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, alte venituri prevăzute de lege.
De asemenea este prezăvut faptul că asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.
Cu privire la resursele obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, Legea nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială precizează la art. 1 alin.(1): „Asociaţiile şi fundaţiile române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială, pot primi subvenţii alocate de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, care vor fi utilizate, în exclusivitate, pentru serviciile de asistenţă socială acordate persoanelor care, potrivit dispoziţiilor legale, au dreptul să beneficieze de acestea.”
În acest sens, prin Hotărârea Guvernului nr. 1153/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială a fost aprobată Norma metodologică de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială .
Norma precizează că „pot primi subvenţii de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale asociaţiile şi fundaţiile care îndeplinesc următoarele condiţii: sunt persoane juridice române de drept privat fără scop patrimonial, constituite potrivit legii, acordă de cel puţin 12 luni servicii de asistenţă socială într-un cadru organizat, denumit în continuare unitate de asistenţă socială, serviciile de asistenţă socială sunt acordate persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru a se integra social, denumite în continuare persoane asistate. ”
Serviciile de asistenţă socială acordate de asociaţii şi fundaţii sunt subvenţionate dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: exercită activitate în interesul persoanelor asistate şi cu respectarea demnităţii acestora, prin personal calificat, activitatea de asistenţă socială se desfăşoară într-un spaţiu adecvat sau la domiciliul persoanelor asistate, există un proiect de sprijin şi integrare socială, sunt utilizate şi alte resurse.
Un caz aparte privind obţinerea de fonduri nerambursabile este reglentat de Legea nr. 350 din 02/12/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi nonprofit de interes general.
Legea are ca scop stabilirea principiilor, cadrului general şi a procedurii pentru atribuirea contractelor de finanţare nerambursabilă din fonduri publice, precum şi căile de atac al actului sau deciziei autorităţilor finanţatoare care aplică procedura de atribuire a contractelor de finanţare nerambursabilă.
Pentru a putea participa la procedura privind atribuirea contractului de finanţare nerambursabilă, solicitanţii trebuie să fie persoane fizice sau persoane juridice fără scop patrimonial - asociaţii ori fundaţii constituite conform legii - sau culte religioase recunoscute conform legii.
Prin urmare, nu există cadru legal pentru ca asociaţiile de utilitate publică să mai beneficieze de dreptul la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale decât pentru pentru serviciile de asistenţă socială sau proiecte, în baza unor contracte de finanţare.
În acest sens, o parte a cadrelor militare în activitate, in rezervă şi retragere s-a constituit în baza Ordonanţei Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii aprobată prin Legea nr. 246/2005 în asociaţii şi fundaţii, unora dintre acestea le-a fost recunoscut dreptul de utilitate publică.
Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi completată, precizează la art. 41 drepturile şi obligaţiile conferite de statutul ,,de utilitate publică”: dreptul de a i se atribui în folosinţă gratuită bunurile proprietate publică, dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia sau fundaţia este recunoscută ca fiind de utilitate publică, obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea, obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale, autoritatea administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană interesată, obligaţia de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic, rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial.
Începând cu anul 2005, ca urmare a abrogării art. 41 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 în baza art. I pct. 31 din Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, care iniţial prevedea dreptul preferenţial la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale, asociaţiile de utilitate publică nu mai beneficiază de dreptul la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale.
Interpretarea care a stat la baza abrogării art. 41 lit. b) este următoarea: în condiţiile în care recunoaşterea statutului de utilitate publică este de competenţa exclusivă a Guvernului, există riscul ca acest statut să fie acordat unei clientele de organizaţii neguvernamentale, foarte probabil pe criterii politice, în funcţie de partidul aflat la guvernare.
Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi completată ulterior precizează sursele de venit ale unei asociaţii, astfel: cotizaţiile membrilor, dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale, dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii, venituri realizate din activităţi economice directe, donaţii, sponsorizări sau legate, resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, alte venituri prevăzute de lege.
De asemenea este prezăvut faptul că asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.
Cu privire la resursele obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, Legea nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială precizează la art. 1 alin.(1): „Asociaţiile şi fundaţiile române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială, pot primi subvenţii alocate de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, care vor fi utilizate, în exclusivitate, pentru serviciile de asistenţă socială acordate persoanelor care, potrivit dispoziţiilor legale, au dreptul să beneficieze de acestea.”
În acest sens, prin Hotărârea Guvernului nr. 1153/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială a fost aprobată Norma metodologică de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială .
Norma precizează că „pot primi subvenţii de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale asociaţiile şi fundaţiile care îndeplinesc următoarele condiţii: sunt persoane juridice române de drept privat fără scop patrimonial, constituite potrivit legii, acordă de cel puţin 12 luni servicii de asistenţă socială într-un cadru organizat, denumit în continuare unitate de asistenţă socială, serviciile de asistenţă socială sunt acordate persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru a se integra social, denumite în continuare persoane asistate. ”
Serviciile de asistenţă socială acordate de asociaţii şi fundaţii sunt subvenţionate dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: exercită activitate în interesul persoanelor asistate şi cu respectarea demnităţii acestora, prin personal calificat, activitatea de asistenţă socială se desfăşoară într-un spaţiu adecvat sau la domiciliul persoanelor asistate, există un proiect de sprijin şi integrare socială, sunt utilizate şi alte resurse.
Un caz aparte privind obţinerea de fonduri nerambursabile este reglentat de Legea nr. 350 din 02/12/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi nonprofit de interes general.
Legea are ca scop stabilirea principiilor, cadrului general şi a procedurii pentru atribuirea contractelor de finanţare nerambursabilă din fonduri publice, precum şi căile de atac al actului sau deciziei autorităţilor finanţatoare care aplică procedura de atribuire a contractelor de finanţare nerambursabilă.
Pentru a putea participa la procedura privind atribuirea contractului de finanţare nerambursabilă, solicitanţii trebuie să fie persoane fizice sau persoane juridice fără scop patrimonial - asociaţii ori fundaţii constituite conform legii - sau culte religioase recunoscute conform legii.
Prin urmare, nu există cadru legal pentru ca asociaţiile de utilitate publică să mai beneficieze de dreptul la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale decât pentru pentru serviciile de asistenţă socială sau proiecte, în baza unor contracte de finanţare.
miercuri, noiembrie 17, 2010
Stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale
Hotărârea nr. 1867 din 22.12.2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale
Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 62 din 24.01.2006
În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 20 1 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare,
Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
Art. 1. - (1) Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, aflate în situaţiile prevăzute la art. 20 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, au dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie, calculată în raport cu solda lunară brută corespunzătoare lunii pentru care se cuvine acest drept, în cuantum de:
a) 50% din solda lunară brută, dacă locuinţa închiriată se află în municipii, staţiuni turistice ori balneare sau în localităţi cu situaţii deosebite;
b) 40% din solda lunară brută, dacă locuinţa închiriată se află în alte localităţi decât cele prevăzute la lit. a).
(2) Staţiunile turistice ori balneare prevăzute la alin. (1) lit. a) sunt cele definite şi atestate astfel prin Ordonanţa Guvernului nr. 109/2000 privind staţiunile balneare, climatice şi balneoclimatice şi asistenţa medicală balneară şi de recuperare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 343/2002, precum şi prin Hotărârea Guvernului nr. 1.122/2002 pentru aprobarea condiţiilor şi a procedurii de atestare a staţiunilor turistice, precum şi pentru declararea unor localităţi ca staţiuni turistice de interes naţional, respectiv local, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Localităţile cu situaţii deosebite prevăzute la alin. (1) lit. a) sunt cele care îndeplinesc criteriile privind acordarea sporului pentru activitatea desfăşurată în localităţi sau în zone izolate ori cele din judeţele unde încadrarea personalului se face cu greutate, stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.
(4) Pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie, comandantul/şeful unităţii militare numeşte o comisie ale cărei organizare şi funcţionare se stabilesc prin ordin al ministrului apărării naţionale.
Modificat de Hotărâre nr. 1362 din 27/09/2006 Articolul 1 la 31/10/2006
Art. 2. - Cadrul militar în activitate numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului într-o altă garnizoană/localitate decât cea în care îşi are domiciliul beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) nu efectuează naveta la şi de la locul de muncă. Această condiţie nu se ia în calcul în cazul în care naveta se efectuează la şi de la locuinţa închiriată;
b) cadrul militar în activitate ori soţia/soţul acestuia nu deţine o locuinţă proprietate personală în garnizoana/localitatea în care a fost numit în prima funcţie sau a fost mutat în interesul serviciului;
c) nu i se asigură de către Ministerul Apărării Naţionale un spaţiu de locuit corespunzător potrivit prevederilor legale, pentru acesta şi, după caz, pentru el şi pentru membrii de familie;
d) nu are atribuită, prin contract de închiriere cu plata subvenţionată a chiriei, nici el şi nici soţul/soţia, o locuinţă din fondul locativ de stat în garnizoana/localitatea unde a fost numit în prima funcţie sau a fost mutat în interesul serviciului;
e) prezintă un contract de închiriere a unui spaţiu de locuit, încheiat în nume propriu şi înregistrat la organele fiscale, altul decât cel prevăzut la lit. d);
f) locuinţa închiriată să fie astfel situată încât să îi permită îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii se face de către comisia prevăzută la art. 1 alin. (4), iar pentru comandant aprecierea se face de către comisia stabilită la eşalonul imediat superior.
Art. 3. - (1) Cadrul militar în activitate numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului în garnizoana/localitatea în care îşi are domiciliul beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) nu deţine locuinţă proprietate personală nici el şi nici soţia/soţul în garnizoana/localitatea de domiciliu;
b) nu i se asigură de către Ministerul Apărării Naţionale spaţiu de locuit corespunzător, pentru el şi, după caz, pentru el şi pentru membrii familiei;
c) nu are atribuită prin contract de închiriere cu plata subvenţionată a chiriei, nici el nici soţul/soţia, o locuinţă din fondul locativ de stat în garnizoana/localitatea de domiciliu;
d) prezintă un contract de închiriere încheiat în nume propriu şi înregistrat la organele fiscale, altul decât cel prevăzut la lit. c). Nu se acordă compensaţia lunară pentru chirie în situaţia în care contractul de închiriere a fost încheiat cu copiii/părinţii cadrului militar în activitate ori ai soţiei/soţului acestuia;
e) locuinţa închiriată să fie astfel situată încât să îi permită îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii se face de către comisia prevăzută la art. 1 alin. (4), iar pentru comandant aprecierea se face de căre comisia stabilită la eşalonul imediat superior;
f) rezultatele anchetei sociale justifică acordarea dreptului de a beneficia de compensaţia lunară pentru chirie.
(2) Ancheta socială prevăzută la alin. (1) lit. f) se efectuează de către comisia stabilită la art. 1 alin. (4). La stabilirea cazurilor justificate, în care cadrele militare în activitate pot beneficia de compensaţia lunară pentru chirie, comisia constată existenţa a cel puţin unuia dintre următoarele cazuri:
a) cadrul militar în activitate nu deţine un spaţiu de locuit corespunzător la adresa de domiciliu avută la data numirii în prima funcţie sau mutării în interesul serviciului;
b) cadrul militar în activitate se află în imposibilitatea obiectivă de a mai locui la adresa de domiciliu.
(3) Rezultatul anchetei sociale se consemnează într-un proces-verbal.
(4) Cadrele militare în activitate, numite în prima funcţie sau mutate în interesul serviciului într-o altă garnizoană/localitate decât cea în care îşi au domiciliul, care ulterior îşi stabilesc domiciliul în noua garnizoană/localitate, au dreptul la compensaţie lunară pentru chirie dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la alin. (1)-(3).
Art. 4. - Compensaţia lunară pentru chirie se acordă în condiţiile reglementate de prezenta hotărâre şi cadrelor militare în activitate care se află în următoarele situaţii:
a) iniţial au deţinut locuinţe proprietate personală, locuinţă de serviciu, de intervenţie sau din fondul locativ de stat cu plata subvenţionată a chiriei, iar ulterior, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive au pierdut beneficiul folosinţei acestor locuinţe. Acest drept se acordă şi în cazul pierderii beneficiului folosinţei acestor locuinţe prin partaj convenţional sau judiciar;
b) sunt detaşaţi pentru a îndeplini funcţii în afara Ministerului Apărării Naţionale.
Art. 5. - În situaţia în care atât soţul, cât şi soţia sunt cadre militare în activitate, având dreptul la compensaţia lunară pentru chirie potrivit prezentei hotărâri, şi locuiesc împreună, se acordă o singură compensaţie lunară pentru chirie raportată la solda lunară brută mai mare.
Art. 6. - (1) Cadrele militare în activitate îndreptăţite să beneficieze de compensaţia lunară pentru chirie solicită, prin raport scris, comandantului/şefului unităţii militare în care sunt încadrate acordarea acestui drept bănesc.
(2) Raportul se înregistrează la compartimentul documente clasificate al unităţii militare şi va conţine următoarele elemente:
a) numărul şi data ordinului de mutare în interesul serviciului sau, după caz, ale ordinului de numire ca urmare a absolvirii instituţiei de învăţământ ori chemării/rechemării în activitate;
b) date privind situaţia familială a cadrului militar în activitate în cauză: starea civilă, numărul copiilor şi al altor persoane aflate în întreţinere, domiciliul;
c) adresa la care locuieşte, anexând copia contractului de închiriere înregistrat la organele fiscale, precum şi copia actului de identitate;
d) date privind atribuirea unei locuinţe de serviciu, de intervenţie, a unei locuinţe în căminul de garnizoană ori din fondul locativ de stat cu plata subvenţionată a chiriei şi dacă locaţia acesteia îi permite îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
e) date privind deţinerea de către cadrul militar în activitate sau, după caz, de către soţia/soţul acestuia a unei locuinţe proprietate personală şi dacă locaţia acesteia îi permite îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
f) denumirea unităţii/indicativul structurii militare în care este încadrată/încadrat soţia/soţul, dacă este cadru militar, şi garnizoana/localitatea de dislocare;
g) efectuarea navetei la şi de la locul de muncă;
h) angajamentul de a raporta în scris, în termen de 5 zile lucrătoare de la ivirea situaţiei, orice schimbare intervenită, de natură să modifice condiţiile care au stat la baza acordării compensaţiei lunare pentru chirie;
i) orice alte date pe care cadrul militar le consideră necesare.
(3) La raportul prevăzut la alin. (1) se anexează o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notarul public, privitoare la situaţia locativă a cadrului militar în activitate, precum şi a soţiei/soţului acestuia, precum şi copii certificate de compartimentul resurse umane al unităţii militare de pe actul de identitate, contractul de închiriere, titluri de proprietate şi alte documente la care se face referire în raport.
Art. 7. - (1) Comisia prevăzută la art. 1 alin. (4) verifică îndeplinirea condiţiilor legale de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie şi consemnează rezultatele şi propunerile într-un proces-verbal care se prezintă comandantului/şefului unităţii militare pentru a hotărî, după caz, astfel:
a) acordarea dreptului la compensaţia lunară pentru chirie cadrelor militare în activitate care îndeplinesc condiţiile legale şi emiterea ordinului de zi pe unitate de alocare la plată, specificându-se în mod expres data la care se efectuează aceasta;
b) respingerea solicitărilor care nu îndeplinesc condiţiile legale de acordare a dreptului la compensaţie lunară pentru chirie şi comunicarea în scris a motivelor care au stat la baza respingerii.
(2) Compensaţia lunară pentru chirie se acordă începând cu data înregistrării raportului la compartimentul documente clasificate.
(3) Termenul maxim pentru emiterea ordinului de zi pe unitate de alocare la plata pentru compensaţia lunară pentru chirie, precum şi pentru comunicarea în scris a răspunsului referitor la respingerea cererii este de 20 de zile lucrătoare de la data înregistrării raportului la compartimentul documente clasificate, exclusiv ziua înregistrării. În situaţii deosebite, la propunerea comisiei prevăzute la art. 1 alin. (4), comandantul/şeful unităţii militare poate aproba prelungirea termenului iniţial o singură dată, cu maximum 5 zile lucrătoare.
Art. 8. - Rapoartele personale ale cadrelor militare în activitate alocate la plata compensaţiei lunare pentru chirie şi procesele-verbale se păstrează într-un dosar separat, la structura financiar-contabilă.
Art. 9. - (1) Compensaţia lunară pentru chirie se plăteşte pentru luna în curs în ultima zi lucrătoare a lunii, de către unitatea militară la care beneficiarul este alocat la drepturi, pe baza statelor de plată întocmite în acest scop.
(2) Prin semnătura de primire a sumelor reprezentând compensaţia lunară pentru chirie cadrele militare în activitate confirmă că în luna pentru care se face plata nu au intervenit schimbări de natură să modifice dreptul la compensaţia lunară pentru chirie.
(3) Sumele reprezentând compensaţia lunară pentru chirie, plătite necuvenit, se recuperează conform prevederilor legale în vigoare.
Art. 10. - (1) Alocarea şi scoaterea la/de la plata compensaţiei lunare pentru chirie se fac prin ordinul de zi pe unitate, potrivit normelor în vigoare.
(2) Proiectul ordinului de zi pe unitate de alocare la plata compensaţiei lunare pentru chirie va fi vizat pentru control financiar preventiv propriu, potrivit actelor normative în vigoare.
Art. 11. - În situaţia plăţilor pentru fracţiuni de lună, calculul sumelor cuvenite se face raportându-se compensaţia lunară pentru chirie la numărul de zile calendaristice din luna pentru care se face plata.
Art. 12. - (1) Compensaţia lunară pentru chirie, acordată în condiţiile reglementate de prezenta hotărâre, se plăteşte în continuare cadrelor militare în activitate, care:
a) sunt trimise în străinătate pentru executarea unor misiuni cu caracter temporar care, potrivit legii, revin forţelor armate;
b) sunt trimise la studii, cursuri, stagii de practică, de specializare, de perfecţionare şi alte forme de pregătire în străinătate, cu durata de până la 2 ani inclusiv;
c) sunt puse la dispoziţie potrivit legii;
d) sunt mutate în altă unitate militară situată în aceeaşi garnizoană/localitate în care au fost numite în prima funcţie sau mutate iniţial în interesul serviciului.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. a) şi b) compensaţia lunară pentru chirie se acordă numai dacă familia locuieşte în continuare în locuinţa închiriată sau contractul de închiriere nu este suspendat ori locuinţa închiriată nu este subînchiriată.
(3) Baza de calcul a compensaţiei lunare pentru chirie, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c), o constituie solda lunară brută cuvenită, potrivit legii, pentru situaţiile respective.
Art. 13. - (1) Compensaţia lunară pentru chirie nu se acordă în situaţia în care cadrelor militare în activitate şi, după caz, lor şi familiilor acestora li se atribuie un spaţiu de locuit corespunzător, iar acestea refuză sau, ulterior, renunţă.
(2) Compensaţia lunară pentru chirie nu se acordă cadrelor militare aflate în situaţia prevăzută la art. 3, care au înstrăinat o locuinţă aflată în proprietatea lor sau a soţiei/soţului, cu intenţia vădită de a beneficia de compensaţia lunară pentru chirie.
(3) În acest caz, intenţia vădită se apreciază de către comisia prevăzută la art. 1 alin. (4), pe baza rezultatelor anchetei sociale.
Art. 14. - Dreptul la compensaţia lunară pentru chirie încetează în următoarele situaţii:
a) la data dobândirii de către cadrul militar în activitate sau de către soţia/soţul acestuia, pe orice cale, a unei locuinţe proprietate personală, a cărei locaţie îi permite îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
b) la data încheierii căsătoriei, dacă soţia/soţul deţine locuinţă proprietate personală, a cărei locaţie îi permite îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
c) la data încheierii, de către cadrul militar în activitate în cauză sau de către soţia/soţul acestuia/acesteia, a contractului de închiriere pentru locuinţa atribuită din fondul locativ de stat cu plata subvenţionată a chiriei, a cărei locaţie îi permite îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
d) la data încheierii contractului de închiriere pentru locuinţa de serviciu sau de intervenţie ori a acceptării în scris a cazării în căminul de garnizoană/localitate;
e) la data când se refuză atribuirea unui spaţiu de locuit corespunzător;
f) la data mutării într-o altă garnizoană/localitate. Unitatea militară din care se mută militarul plăteşte compensaţia lunară pentru chirie până la data expirării termenului legal de predare a funcţiei înscris în ordinul de zi pe unitate;
g) în cazul încetării plăţii drepturilor salariale cuvenite în calitate de militar.
Art. 15. - Cadrele militare în activitate trimise în misiune permanentă în străinătate nu beneficiază de compensarea lunară a cheltuielilor pentru chirie.
Art. 16. - Pentru cadrele militare în activitate, beneficiare ale compensaţiei lunare pentru chirie, care sunt mutate într-o altă unitate militară din aceeaşi garnizoană/localitate, se procedează astfel:
a) la vechea unitate se consemnează în certificatul de scoatere şi alocare de la/la drepturi cuantumul compensaţiei lunare pentru chirie şi data până la care s-a achitat;
b) la noua unitate se vor analiza rapoartele cadrelor militare în activitate respective, potrivit regulilor prevăzute în prezenta hotărâre.
Art. 17. - Eventualele contestaţii privind stabilirea şi plata compensaţiei lunare pentru chirie se soluţionează de către eşalonul imediat superior unităţii din care face parte cadrul militar în activitate.
Art. 18. - (1) Prezenta hotărâre intră în vigoare la 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri se abrogă Hotărârea Guvernului nr. 383/2004 privind stabilirea cuantumului compensaţiei lunare pentru chirie şi condiţiile de acordare a acesteia cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 31 martie 2004.
PRIM-MINISTRU
CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU
Contrasemnează:
───────────────
Ministrul apărării naţionale,
Teodor Atanasiu
Ministrul finanţelor publice,
Sebastian Teodor Gheorghe Vlădescu
Bucureşti, 22 decembrie 2005.
Nr. 1.867.
Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 62 din 24.01.2006
În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 20 1 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare,
Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
Art. 1. - (1) Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, aflate în situaţiile prevăzute la art. 20 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, au dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie, calculată în raport cu solda lunară brută corespunzătoare lunii pentru care se cuvine acest drept, în cuantum de:
a) 50% din solda lunară brută, dacă locuinţa închiriată se află în municipii, staţiuni turistice ori balneare sau în localităţi cu situaţii deosebite;
b) 40% din solda lunară brută, dacă locuinţa închiriată se află în alte localităţi decât cele prevăzute la lit. a).
(2) Staţiunile turistice ori balneare prevăzute la alin. (1) lit. a) sunt cele definite şi atestate astfel prin Ordonanţa Guvernului nr. 109/2000 privind staţiunile balneare, climatice şi balneoclimatice şi asistenţa medicală balneară şi de recuperare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 343/2002, precum şi prin Hotărârea Guvernului nr. 1.122/2002 pentru aprobarea condiţiilor şi a procedurii de atestare a staţiunilor turistice, precum şi pentru declararea unor localităţi ca staţiuni turistice de interes naţional, respectiv local, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Localităţile cu situaţii deosebite prevăzute la alin. (1) lit. a) sunt cele care îndeplinesc criteriile privind acordarea sporului pentru activitatea desfăşurată în localităţi sau în zone izolate ori cele din judeţele unde încadrarea personalului se face cu greutate, stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.
(4) Pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie, comandantul/şeful unităţii militare numeşte o comisie ale cărei organizare şi funcţionare se stabilesc prin ordin al ministrului apărării naţionale.
Modificat de Hotărâre nr. 1362 din 27/09/2006 Articolul 1 la 31/10/2006
Art. 2. - Cadrul militar în activitate numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului într-o altă garnizoană/localitate decât cea în care îşi are domiciliul beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) nu efectuează naveta la şi de la locul de muncă. Această condiţie nu se ia în calcul în cazul în care naveta se efectuează la şi de la locuinţa închiriată;
b) cadrul militar în activitate ori soţia/soţul acestuia nu deţine o locuinţă proprietate personală în garnizoana/localitatea în care a fost numit în prima funcţie sau a fost mutat în interesul serviciului;
c) nu i se asigură de către Ministerul Apărării Naţionale un spaţiu de locuit corespunzător potrivit prevederilor legale, pentru acesta şi, după caz, pentru el şi pentru membrii de familie;
d) nu are atribuită, prin contract de închiriere cu plata subvenţionată a chiriei, nici el şi nici soţul/soţia, o locuinţă din fondul locativ de stat în garnizoana/localitatea unde a fost numit în prima funcţie sau a fost mutat în interesul serviciului;
e) prezintă un contract de închiriere a unui spaţiu de locuit, încheiat în nume propriu şi înregistrat la organele fiscale, altul decât cel prevăzut la lit. d);
f) locuinţa închiriată să fie astfel situată încât să îi permită îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii se face de către comisia prevăzută la art. 1 alin. (4), iar pentru comandant aprecierea se face de către comisia stabilită la eşalonul imediat superior.
Art. 3. - (1) Cadrul militar în activitate numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului în garnizoana/localitatea în care îşi are domiciliul beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) nu deţine locuinţă proprietate personală nici el şi nici soţia/soţul în garnizoana/localitatea de domiciliu;
b) nu i se asigură de către Ministerul Apărării Naţionale spaţiu de locuit corespunzător, pentru el şi, după caz, pentru el şi pentru membrii familiei;
c) nu are atribuită prin contract de închiriere cu plata subvenţionată a chiriei, nici el nici soţul/soţia, o locuinţă din fondul locativ de stat în garnizoana/localitatea de domiciliu;
d) prezintă un contract de închiriere încheiat în nume propriu şi înregistrat la organele fiscale, altul decât cel prevăzut la lit. c). Nu se acordă compensaţia lunară pentru chirie în situaţia în care contractul de închiriere a fost încheiat cu copiii/părinţii cadrului militar în activitate ori ai soţiei/soţului acestuia;
e) locuinţa închiriată să fie astfel situată încât să îi permită îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii se face de către comisia prevăzută la art. 1 alin. (4), iar pentru comandant aprecierea se face de căre comisia stabilită la eşalonul imediat superior;
f) rezultatele anchetei sociale justifică acordarea dreptului de a beneficia de compensaţia lunară pentru chirie.
(2) Ancheta socială prevăzută la alin. (1) lit. f) se efectuează de către comisia stabilită la art. 1 alin. (4). La stabilirea cazurilor justificate, în care cadrele militare în activitate pot beneficia de compensaţia lunară pentru chirie, comisia constată existenţa a cel puţin unuia dintre următoarele cazuri:
a) cadrul militar în activitate nu deţine un spaţiu de locuit corespunzător la adresa de domiciliu avută la data numirii în prima funcţie sau mutării în interesul serviciului;
b) cadrul militar în activitate se află în imposibilitatea obiectivă de a mai locui la adresa de domiciliu.
(3) Rezultatul anchetei sociale se consemnează într-un proces-verbal.
(4) Cadrele militare în activitate, numite în prima funcţie sau mutate în interesul serviciului într-o altă garnizoană/localitate decât cea în care îşi au domiciliul, care ulterior îşi stabilesc domiciliul în noua garnizoană/localitate, au dreptul la compensaţie lunară pentru chirie dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la alin. (1)-(3).
Art. 4. - Compensaţia lunară pentru chirie se acordă în condiţiile reglementate de prezenta hotărâre şi cadrelor militare în activitate care se află în următoarele situaţii:
a) iniţial au deţinut locuinţe proprietate personală, locuinţă de serviciu, de intervenţie sau din fondul locativ de stat cu plata subvenţionată a chiriei, iar ulterior, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive au pierdut beneficiul folosinţei acestor locuinţe. Acest drept se acordă şi în cazul pierderii beneficiului folosinţei acestor locuinţe prin partaj convenţional sau judiciar;
b) sunt detaşaţi pentru a îndeplini funcţii în afara Ministerului Apărării Naţionale.
Art. 5. - În situaţia în care atât soţul, cât şi soţia sunt cadre militare în activitate, având dreptul la compensaţia lunară pentru chirie potrivit prezentei hotărâri, şi locuiesc împreună, se acordă o singură compensaţie lunară pentru chirie raportată la solda lunară brută mai mare.
Art. 6. - (1) Cadrele militare în activitate îndreptăţite să beneficieze de compensaţia lunară pentru chirie solicită, prin raport scris, comandantului/şefului unităţii militare în care sunt încadrate acordarea acestui drept bănesc.
(2) Raportul se înregistrează la compartimentul documente clasificate al unităţii militare şi va conţine următoarele elemente:
a) numărul şi data ordinului de mutare în interesul serviciului sau, după caz, ale ordinului de numire ca urmare a absolvirii instituţiei de învăţământ ori chemării/rechemării în activitate;
b) date privind situaţia familială a cadrului militar în activitate în cauză: starea civilă, numărul copiilor şi al altor persoane aflate în întreţinere, domiciliul;
c) adresa la care locuieşte, anexând copia contractului de închiriere înregistrat la organele fiscale, precum şi copia actului de identitate;
d) date privind atribuirea unei locuinţe de serviciu, de intervenţie, a unei locuinţe în căminul de garnizoană ori din fondul locativ de stat cu plata subvenţionată a chiriei şi dacă locaţia acesteia îi permite îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
e) date privind deţinerea de către cadrul militar în activitate sau, după caz, de către soţia/soţul acestuia a unei locuinţe proprietate personală şi dacă locaţia acesteia îi permite îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
f) denumirea unităţii/indicativul structurii militare în care este încadrată/încadrat soţia/soţul, dacă este cadru militar, şi garnizoana/localitatea de dislocare;
g) efectuarea navetei la şi de la locul de muncă;
h) angajamentul de a raporta în scris, în termen de 5 zile lucrătoare de la ivirea situaţiei, orice schimbare intervenită, de natură să modifice condiţiile care au stat la baza acordării compensaţiei lunare pentru chirie;
i) orice alte date pe care cadrul militar le consideră necesare.
(3) La raportul prevăzut la alin. (1) se anexează o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notarul public, privitoare la situaţia locativă a cadrului militar în activitate, precum şi a soţiei/soţului acestuia, precum şi copii certificate de compartimentul resurse umane al unităţii militare de pe actul de identitate, contractul de închiriere, titluri de proprietate şi alte documente la care se face referire în raport.
Art. 7. - (1) Comisia prevăzută la art. 1 alin. (4) verifică îndeplinirea condiţiilor legale de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie şi consemnează rezultatele şi propunerile într-un proces-verbal care se prezintă comandantului/şefului unităţii militare pentru a hotărî, după caz, astfel:
a) acordarea dreptului la compensaţia lunară pentru chirie cadrelor militare în activitate care îndeplinesc condiţiile legale şi emiterea ordinului de zi pe unitate de alocare la plată, specificându-se în mod expres data la care se efectuează aceasta;
b) respingerea solicitărilor care nu îndeplinesc condiţiile legale de acordare a dreptului la compensaţie lunară pentru chirie şi comunicarea în scris a motivelor care au stat la baza respingerii.
(2) Compensaţia lunară pentru chirie se acordă începând cu data înregistrării raportului la compartimentul documente clasificate.
(3) Termenul maxim pentru emiterea ordinului de zi pe unitate de alocare la plata pentru compensaţia lunară pentru chirie, precum şi pentru comunicarea în scris a răspunsului referitor la respingerea cererii este de 20 de zile lucrătoare de la data înregistrării raportului la compartimentul documente clasificate, exclusiv ziua înregistrării. În situaţii deosebite, la propunerea comisiei prevăzute la art. 1 alin. (4), comandantul/şeful unităţii militare poate aproba prelungirea termenului iniţial o singură dată, cu maximum 5 zile lucrătoare.
Art. 8. - Rapoartele personale ale cadrelor militare în activitate alocate la plata compensaţiei lunare pentru chirie şi procesele-verbale se păstrează într-un dosar separat, la structura financiar-contabilă.
Art. 9. - (1) Compensaţia lunară pentru chirie se plăteşte pentru luna în curs în ultima zi lucrătoare a lunii, de către unitatea militară la care beneficiarul este alocat la drepturi, pe baza statelor de plată întocmite în acest scop.
(2) Prin semnătura de primire a sumelor reprezentând compensaţia lunară pentru chirie cadrele militare în activitate confirmă că în luna pentru care se face plata nu au intervenit schimbări de natură să modifice dreptul la compensaţia lunară pentru chirie.
(3) Sumele reprezentând compensaţia lunară pentru chirie, plătite necuvenit, se recuperează conform prevederilor legale în vigoare.
Art. 10. - (1) Alocarea şi scoaterea la/de la plata compensaţiei lunare pentru chirie se fac prin ordinul de zi pe unitate, potrivit normelor în vigoare.
(2) Proiectul ordinului de zi pe unitate de alocare la plata compensaţiei lunare pentru chirie va fi vizat pentru control financiar preventiv propriu, potrivit actelor normative în vigoare.
Art. 11. - În situaţia plăţilor pentru fracţiuni de lună, calculul sumelor cuvenite se face raportându-se compensaţia lunară pentru chirie la numărul de zile calendaristice din luna pentru care se face plata.
Art. 12. - (1) Compensaţia lunară pentru chirie, acordată în condiţiile reglementate de prezenta hotărâre, se plăteşte în continuare cadrelor militare în activitate, care:
a) sunt trimise în străinătate pentru executarea unor misiuni cu caracter temporar care, potrivit legii, revin forţelor armate;
b) sunt trimise la studii, cursuri, stagii de practică, de specializare, de perfecţionare şi alte forme de pregătire în străinătate, cu durata de până la 2 ani inclusiv;
c) sunt puse la dispoziţie potrivit legii;
d) sunt mutate în altă unitate militară situată în aceeaşi garnizoană/localitate în care au fost numite în prima funcţie sau mutate iniţial în interesul serviciului.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. a) şi b) compensaţia lunară pentru chirie se acordă numai dacă familia locuieşte în continuare în locuinţa închiriată sau contractul de închiriere nu este suspendat ori locuinţa închiriată nu este subînchiriată.
(3) Baza de calcul a compensaţiei lunare pentru chirie, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c), o constituie solda lunară brută cuvenită, potrivit legii, pentru situaţiile respective.
Art. 13. - (1) Compensaţia lunară pentru chirie nu se acordă în situaţia în care cadrelor militare în activitate şi, după caz, lor şi familiilor acestora li se atribuie un spaţiu de locuit corespunzător, iar acestea refuză sau, ulterior, renunţă.
(2) Compensaţia lunară pentru chirie nu se acordă cadrelor militare aflate în situaţia prevăzută la art. 3, care au înstrăinat o locuinţă aflată în proprietatea lor sau a soţiei/soţului, cu intenţia vădită de a beneficia de compensaţia lunară pentru chirie.
(3) În acest caz, intenţia vădită se apreciază de către comisia prevăzută la art. 1 alin. (4), pe baza rezultatelor anchetei sociale.
Art. 14. - Dreptul la compensaţia lunară pentru chirie încetează în următoarele situaţii:
a) la data dobândirii de către cadrul militar în activitate sau de către soţia/soţul acestuia, pe orice cale, a unei locuinţe proprietate personală, a cărei locaţie îi permite îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
b) la data încheierii căsătoriei, dacă soţia/soţul deţine locuinţă proprietate personală, a cărei locaţie îi permite îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
c) la data încheierii, de către cadrul militar în activitate în cauză sau de către soţia/soţul acestuia/acesteia, a contractului de închiriere pentru locuinţa atribuită din fondul locativ de stat cu plata subvenţionată a chiriei, a cărei locaţie îi permite îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
d) la data încheierii contractului de închiriere pentru locuinţa de serviciu sau de intervenţie ori a acceptării în scris a cazării în căminul de garnizoană/localitate;
e) la data când se refuză atribuirea unui spaţiu de locuit corespunzător;
f) la data mutării într-o altă garnizoană/localitate. Unitatea militară din care se mută militarul plăteşte compensaţia lunară pentru chirie până la data expirării termenului legal de predare a funcţiei înscris în ordinul de zi pe unitate;
g) în cazul încetării plăţii drepturilor salariale cuvenite în calitate de militar.
Art. 15. - Cadrele militare în activitate trimise în misiune permanentă în străinătate nu beneficiază de compensarea lunară a cheltuielilor pentru chirie.
Art. 16. - Pentru cadrele militare în activitate, beneficiare ale compensaţiei lunare pentru chirie, care sunt mutate într-o altă unitate militară din aceeaşi garnizoană/localitate, se procedează astfel:
a) la vechea unitate se consemnează în certificatul de scoatere şi alocare de la/la drepturi cuantumul compensaţiei lunare pentru chirie şi data până la care s-a achitat;
b) la noua unitate se vor analiza rapoartele cadrelor militare în activitate respective, potrivit regulilor prevăzute în prezenta hotărâre.
Art. 17. - Eventualele contestaţii privind stabilirea şi plata compensaţiei lunare pentru chirie se soluţionează de către eşalonul imediat superior unităţii din care face parte cadrul militar în activitate.
Art. 18. - (1) Prezenta hotărâre intră în vigoare la 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri se abrogă Hotărârea Guvernului nr. 383/2004 privind stabilirea cuantumului compensaţiei lunare pentru chirie şi condiţiile de acordare a acesteia cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 31 martie 2004.
PRIM-MINISTRU
CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU
Contrasemnează:
───────────────
Ministrul apărării naţionale,
Teodor Atanasiu
Ministrul finanţelor publice,
Sebastian Teodor Gheorghe Vlădescu
Bucureşti, 22 decembrie 2005.
Nr. 1.867.
luni, noiembrie 15, 2010
Ordonanţa nr. 121/1998 din 28/08/1998 privind răspunderea materială a militarilor
În temeiul prevederilor art. 107 alin. (1) şi (3) din Constituţia României, precum şi ale art. 1 pct. 7 lit. f) din Legea nr. 148/1998 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,
Guvernul României emite următoarea ordonanţă:
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. - Militarii sunt obligaţi să apere patrimoniul forţelor armate ale României.
Art. 2. - Răspunderea materială este angajată, în condiţiile prezentei ordonanţe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, provocate de militari din vina acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei.
Art. 3. - Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar.
Art. 4. - Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinaţi legal cu atribuţii privind formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, cât şi pentru cei care le-au îndeplinit numai în fapt.
Art. 5. - Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terţelor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată instituţia publică de care aceştia aparţin.
Art. 6. - (1) Militarii nu răspund material:
a) pentru pierderile inerente produse în executarea misiunilor ori în procesul pregătirii pentru luptă, în activităţile de producţie şi gospodăreşti, care se încadrează în limitele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare;
b) pentru pagubele produse din cauze care nu puteau fi prevăzute şi înlăturate;
c) pentru pagubele generate de riscul normal al serviciului sau de forţa majoră;
d) pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau şefului unităţii, caz în care răspunderea materială revine acestuia.
(2) Se exceptează de la prevederile lit. d) militarii care, având posibilitatea de a înlătura parţial sau total urmările păgubitoare ale ordinului primit, nu au raportat în scris, în termen de 24 de ore sau la înapoierea din misiune şi nu au luat, din neglijenţă sau rea-credinţă, măsuri pentru evitarea pagubei, cazuri în care răspund împreună cu comandanţii sau cu şefii unităţilor.
Art. 7. - Prin termenul militari, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege: militari în termen, militari cu termen redus, rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, elevi şi studenţi ai instituţiilor militare de învăţământ, militari angajaţi pe bază de contract şi cadre militare.
Art. 8. - (1) Prin pregătire pentru luptă în cadrul Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege şi activităţile de serviciu operative.
(2) Conducătorii instituţiilor publice prevăzute la alin. (1) vor stabili prin ordin misiunile şi atribuţiile de serviciu care sunt considerate operative.
Art. 9. - Prevederile prezentei ordonanţe se aplică şi militarilor aflaţi în misiune în afara graniţelor ţării, precum şi salariaţilor civili din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2.
Art. 10. - Valorile pentru care se stabileşte răspunderea potrivit prezentei ordonanţe sunt cele aflate în proprietatea, administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a instituţiilor publice prevăzute la art. 2.
CAPITOLUL II
Răspunderea materială
Art. 11. - (1) În stabilirea răspunderii materiale conform prezentei ordonanţe, prejudiciul ce trebuie reparat nu cuprinde foloasele nerealizate de instituţia publică păgubită.
(2) Pentru paguba produsă printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea se stabileşte de instanţele judecătoreşti, potrivit legii penale.
Art. 12. - Răspunderea materială a militarilor este angajată în cazul producerii unor pagube, după cum urmează:
A. În sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse de aceştia în propria gestiune, sau:
a) când, potrivit dispoziţiilor legale, atribuţiile au fost exercitate de un delegat al lor sau de o comisie şi se constată o pagubă, dacă nu se face dovada că aceasta s-a produs în absenţa gestionarului;
b) când au primit bunuri în cantităţi mai mici decât cele înscrise în documentele însoţitoare sau cu vicii aparente, fără să fi întocmit proces-verbal de constatare;
c) când nu au solicitat, în scris, asistenţă tehnică de specialitate la primirea bunurilor, deşi aceasta era necesară.
B. În sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc, transportă, păstrează şi eliberează bunuri materiale şi valori, fără a avea calitatea de gestionari în înţelesul legii.
C. În sarcina comandanţilor sau şefilor unităţilor, când:
a) nu au asigurat gestionarilor, la solicitarea în scris a acestora, în cazurile prevăzute de lege, asistenţă tehnică de specialitate la primirea, transportul, depozitarea, inventarierea şi distribuirea bunurilor materiale şi a altor valori;
b) nu au luat măsurile necesare pentru remedierea deficienţelor sesizate în scris de către gestionari;
c) s-au substituit gestionarilor în exercitarea atribuţiilor acestora;
d) au dat gestionarilor sau altor militari care răspund de bunuri materiale ordine ilegale sau greşite care au condus la producerea de pagube;
e) au rezultat pagube, ca urmare a nevalorificării drepturilor la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii;
f) pagubele au rezultat din neurmărirea unor sume cuvenite din orice cauză şi pentru care există titlu executoriu;
g) nu au luat măsuri de siguranţă necesare pentru păstrarea în bune condiţii a bunurilor materiale şi a altor valori.
D. În sarcina autorului faptei, când pagubele sunt produse în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 6 alin. (1).
E. În sarcina persoanei vinovate, dacă fapta prin care paguba a fost pricinuită constituie infracţiune.
Art. 13. - (1) Pentru pagubele produse unităţii militare în procesul pregătirii pentru luptă, militarii răspund material, în limita a trei solde lunare nete, calculate la data constatării pagubei.
(2) Partea din pagubă care depăşeşte cuantumul imputabil prevăzut la alin. (1) se scade din evidenţa contabilă a unităţii militare păgubite.
Art. 14. - (1) Membrii formaţiunilor de protecţie civilă, precum şi comandanţii formaţiunilor de pregătire premilitară a tineretului pentru apărare răspund material, în limita a trei salarii medii pe economie, pentru pagubele produse asupra materialelor aflate în patrimoniul Ministerului Apărării Naţionale, date în folosinţă pentru instruire şi pentru îndeplinirea misiunilor ordonate.
(2) Salariul mediu pe economie ce se va lua în calcul la stabilirea răspunderii materiale este cel realizat în luna în care s-a constatat paguba.
(3) Partea din pagubă care depăşeşte cuantumul imputabil prevăzut la alin. (1) se scade din evidenţa contabilă a unităţii militare.
Art. 15. - (1) Dacă paguba a fost cauzată de mai mulţi militari, răspunderea materială a fiecăruia se stabileşte ţinându-se seama de măsura în care a contribuit la producerea ei.
(2) Când nu se poate determina în ce măsură a contribuit fiecare la producerea pagubei, răspunderea materială a militarilor implicaţi se stabileşte proporţional cu solda netă de la data constatării pagubei.
(3) În gestiunile în care manipularea bunurilor se face în colectiv sau în schimburi succesive, fără predarea gestiunii între schimburi, răspunderea materială se stabileşte proporţional cu timpul lucrat de fiecare gestionar de la ultima inventariere a bunurilor.
Art. 16. - Pagubele produse de militarii în termen, militarii cu termen redus, elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ şi de elevii liceelor militare, prin pierderea şi degradarea bunurilor, ca urmare a folosirii lor în procesul pregătirii pentru luptă sau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pot fi date la scădere din evidenţa contabilă de comandantul sau şeful eşalonului superior al unităţii păgubite, dacă acesta apreciază, după o temeinică cercetare, că nu este cazul să se stabilească răspunderea materială. În această situaţie dispune sau, după caz, propune să fie scăzute din evidenţa contabilă a unităţii.
Art. 17. - În situaţia în care cheltuielile de cercetare, de stabilire a răspunderii materiale şi de recuperare a pagubelor produse de persoanele prevăzute la art. 16 depăşesc cuantumul pagubei efective, aceasta se scade din evidenţa contabilă a unităţii.
Art. 18. - Competenţa pentru aprobarea scăderii din evidenţa contabilă a pagubelor produse în condiţiile art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi c), ale art. 13 alin. (2), art. 14 alin. (3), art. 16 şi ale 17 se stabileşte prin instrucţiuni aprobate de conducătorii instituţiilor publice prevăzute la art. 2.
Art. 19. - În cazul constatării insolvabilităţii autorului direct al prejudiciului, răspund, în limita valorii pagubei de recuperat, militarii vinovaţi de:
a) nerespectarea prevederilor legale privind angajarea sau numirea în funcţia de gestionar, precum şi de neconstituire a garanţiilor de către gestionari;
b) neluarea măsurilor de înlocuire a gestionarilor sau a persoanelor care gestionează bunuri materiale, fără a fi gestionari în înţelesul legii, deşi li s-a adus la cunoştinţă, în scris şi motivat, că nu îşi îndeplinesc atribuţiile în mod corespunzător;
c) neefectuarea inventarierilor la termenele şi în condiţiile legii, dacă prin aceasta s-ar fi putut evita producerea pagubei;
d) neluarea sau luarea cu întârziere a măsurilor de recuperare a pagubelor, prin constituirea ca parte civilă, neemiterea deciziei de imputare sau a altor măsuri asigurătorii;
e) nerespectarea oricărei atribuţii de serviciu, dacă, fără încălcarea acesteia, paguba nu s-ar fi produs.
Art. 20. - (1) Militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligaţi să le restituie; dacă au primit bunuri care nu li se datorau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau le-au fost prestate servicii la care nu erau îndreptăţiţi, sunt obligaţi să plătească contravaloarea lor, calculată în condiţiile legii.
(2) Contravaloarea bunurilor distribuite peste drepturile legale militarilor în termen, elevilor liceelor militare, elevilor şi studenţilor militari, precum şi minorilor din centrele de reeducare, arestaţilor preventiv şi condamnaţilor se recuperează de la cei din vina cărora s-a produs paguba.
Art. 21. - (1) Instituţiile publice prevăzute la art. 2 sunt obligate să îi despăgubească pe militarii care au suferit din culpa unităţii un prejudiciu material în timpul îndeplinirii obligaţiilor militare şi în legătură cu acestea.
(2) În cazul decesului militarului căruia i se cuvin despăgubiri, acestea vor fi acordate urmaşilor legali.
(3) Sumele plătite ca despăgubiri se vor recupera de la persoanele vinovate de producerea pagubei, în condiţiile prezentei ordonanţe.
CAPITOLUL III
Stabilirea şi recuperarea pagubelor
Art. 22. - (1) Comandantul sau şeful unităţii care a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative.
(2) Cercetarea prevăzută la alin. (1) se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eşaloanele superioare ori de organele de control specializate.
Art. 23. - (1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.
(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.
(3) În toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea şi ascultarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare.
Art. 24. - (1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.
(2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.
(3) Când persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) sunt cadre militare, militari angajaţi pe bază de contract sau salariaţi civili şi nu au fost de bună-credinţă, ele vor fi obligate la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate, dacă paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data primirii sumelor, bunurilor ori a prestării serviciilor nedatorate.
(4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere.
Art. 25. - (1) Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare.
(2) Decizia de imputare se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu.
(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1), când în cauză este comandantul sau şeful unităţii, singur sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de comandantul sau şeful eşalonului superior.
(4) Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită şi se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată.
(5) Decizia de imputare va fi temeinic motivată şi va cuprinde obligatoriu termenul în care poate fi contestată şi organul competent în soluţionarea contestaţiei.
(6) Proba temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant sau şef a emis-o.
Art. 26. - Acoperirea pagubelor, precum şi restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, recunoscute, se fac prin angajament de plată, în scris, al celui în cauză. În acest caz angajamentul de plată constituie titlu executoriu de la data semnării acestuia.
Art. 27. - (1) Sumele stabilite pentru acoperirea pagubelor produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 se reţin în rate lunare din soldă sau salariu ori din alte drepturi băneşti ale celor în cauză, în condiţiile legii, începând cu prima soldă sau salariu al acestora, de la data comunicării titlului executoriu.
(2) Ratele nu pot fi mai mari de o treime din solda lunară netă sau din salariul net, fără a se putea depăşi, împreună cu celelalte reţineri, jumătate din aceste drepturi, cu excepţia cazurilor în care prin lege se stabileşte altfel.
(3) Până la rămânerea definitivă a titlurilor executorii, sumele reţinute în baza acestora se depun de către organul financiar al unităţii militare păgubite într-un cont separat, la bancă sau la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la alegerea persoanei obligate la plată.
Art. 28. - Acoperirea pagubelor stabilite în condiţiile prezentei ordonanţe se poate face şi prin depunerea în natură a bunurilor ori de câte ori paguba nu este urmarea unei infracţiuni, în următoarele condiţii:
a) bunurile să fie identice şi să corespundă calitativ;
b) să fie procurate cu acte legale;
c) să fie predate unităţii la care s-a constatat paguba.
Art. 29. - Comandantul sau şeful unităţii care a emis decizia de imputare ori al cărei organ financiar a primit angajamentul de plată, precum şi comandantul sau şeful eşalonului superior, atunci când constată că imputaţia este total sau parţial neîntemeiată ori nelegală, poate să o anuleze sau să o reducă, în termen de cel mult 3 ani, printr-o altă decizie, dacă între timp nu s-a pronunţat o hotărâre asupra contestaţiei făcute împotriva deciziei de imputare sau angajamentului de plată.
CAPITOLUL IV
Căile de atac
Art. 30. - (1) Persoana care consideră că imputarea sau reţinerea a fost făcută fără temei sau cu încălcarea legii, precum şi cea care, după ce a semnat un angajament de plată, constată că în realitate nu datorează, parţial sau total, suma pretinsă de unitate poate face contestaţie, în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub semnătură a deciziei de imputare sau de la data semnării angajamentului de plată.
(2) Contestaţiile se depun la unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată.
(3) Verificarea temeiniciei contestaţiei poate fi făcută de persoana prevăzută la alin. (2) sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de aceasta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative.
(4) Hotărârea asupra contestaţiei se pronunţă în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării acesteia şi se comunică în scris, în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare, unităţii care are în evidenţă debitul, precum şi celui în cauză.
Art. 31. - (1) Împotriva hotărârii pronunţate asupra contestaţiei cel nemulţumit poate face plângere în cel mult 15 zile de la data comunicării hotărârii.
(2) Plângerea se depune la unitatea care are în evidenţă debitul, iar aceasta este obligată să o înainteze comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor în cel mult 5 zile de la înregistrare.
(3) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor soluţionează plângerea în cel mult 60 de zile de la data înregistrării acesteia la comisie.
(4) Hotărârea comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor se consideră definitivă şi se comunică unităţii care are în evidenţă debitul, precum şi celor în cauză, în cel mult 15 zile de la pronunţare.
Art. 32. - (1) Comisiile de jurisdicţie a imputaţiilor se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pe baza ordinului conducătorilor instituţiilor publice prevăzute la art. 2, fiind formate din 3-7 membri.
(2) Aceste comisii funcţionează în complete compuse din 3 membri, din care unul va fi în mod obligatoriu ofiţer de justiţie sau licenţiat în ştiinţe juridice.
Art. 33. - (1) Atunci când, din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) şi la art. 25 alin. (4), precum şi în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală, comandantul sau şeful unităţii competent poate cere comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor repunerea în termen. Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau şeful unităţii competent a luat cunoştinţă că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală.
(2) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, judecând cererea de repunere în termen, o admite sau o respinge prin hotărâre, care este definitivă. Hotărârea se comunică în cel mult 15 zile de la pronunţare comandantului sau şefului unităţii care a solicitat repunerea în termen.
(3) Când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4) curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauză.
Art. 34. - După expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen.
Art. 35. - (1) Hotărârile definitive pot fi revizuite de organul care le-a pronunţat, la cererea militarilor interesaţi, a comandanţilor sau şefilor unităţilor ori a şefilor organelor de control financiar de gestiune, când au fost descoperite fapte ori acte noi care nu au putut fi prezentate până la data soluţionării cauzei, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Cererea de revizuire se face în cel mult 30 de zile de la data când persoanele interesate au luat cunoştinţă de actele sau faptele care constituie motivul revizuirii şi se depune la unitatea care are în evidenţă debitul. Unitatea este obligată să înainteze cererea de revizuire la organul competent să o soluţioneze în cel mult 3 zile de la înregistrare.
(3) Hotărârea asupra cererii de revizuire se pronunţă în cel mult 30 de zile de la data înregistrării acesteia la organul competent să o soluţioneze şi se comunică în cel mult 15 zile unităţii care are în evidenţă debitul şi celor în cauză.
Art. 36. - Dacă pentru paguba produsă s-au stabilit răspunderi materiale în sarcina mai multor persoane, de cererea introdusă de una dintre ele în exercitarea căilor de atac vor beneficia, potrivit cu ceea ce va rezulta privitor la situaţia fiecăreia, şi persoanele care nu au făcut cerere.
Art. 37. - La soluţionarea contestaţiilor şi a cererilor de revizuire de către comandanţi sau şefi de unitate ori de către comisiile de soluţionare a contestaţiilor, persoanele obligate la plată pot fi citate când ele solicită aceasta în mod expres, precum şi în cazurile complexe.
Art. 38. - (1) La soluţionarea cauzelor de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, persoanele obligate la plată vor fi citate.
(2) Soluţionarea cauzelor se poate face atât la sediul comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, cât şi la sediul unităţii păgubite.
(3) După deschiderea şedinţei, preşedintele comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor constată dacă sunt ori nu motive de recuzare cu privire la membrii completului, după care dispune citirea sau prezentarea rezumativă a documentelor din dosar şi dă cuvântul persoanelor în cauză prezente. Declaraţiile acestora se consemnează separat, sub semnătură. Pentru stabilirea adevărului, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor va folosi toate mijloacele de probă admise de lege.
(4) Când persoanele citate nu se pot prezenta din motive temeinic justificate ori procedura nu a fost îndeplinită pentru termenul de judecată fixat sau din alte motive obiective, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor amână cauza pentru un nou termen, întocmind de fiecare dată o încheiere în care va preciza motivul amânării.
Art. 39. - (1) Comandanţii sau şefii unităţilor, comisiile de soluţionare a contestaţiilor, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, pronunţându-se asupra cauzelor, hotărăsc admiterea parţială sau totală, respingerea contestaţiei, a plângerii sau a cererii de revizuire, după caz.
(2) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, cu ocazia soluţionării cauzelor, are dreptul să propună darea la scădere din evidenţa contabilă a pagubelor pentru care nu se stabileşte răspunderea materială potrivit prezentei ordonanţe.
Art. 40. - Comandanţii sau şefii unităţilor ori comisiile de soluţionare a contestaţiilor, plângerilor şi cererilor de revizuire, la cererea celor în cauză şi pentru motive întemeiate, pot hotărî suspendarea executării deciziei de imputare sau a angajamentului de plată, până la soluţionarea cauzei.
Art. 41. - Persoanele citate ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de prezenta ordonanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de cazare şi transport pe care le-au suportat pentru deplasarea lor în faţa comandantului sau şefului unităţii ori a comisiei competente, în cazul în care au fost exonerate total sau parţial de plata sumei imputate. Restituirea cheltuielilor se face de către unitatea din care face parte persoana respectivă, pe baza dispoziţiei date de comandantul sau şeful acesteia ori de comisia care a soluţionat cauza.
Art. 42. - (1) Persoanele interesate care, din motive întemeiate, nu au făcut uz de căile de atac prevăzute la art. 30, 31 şi 35 pot cere repunerea în termen în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care le-a împiedicat să uzeze de acele căi de atac.
(2) Cererea de repunere în termen se soluţionează de comandantul sau şeful unităţii ori de comisia care nu a fost sesizată în termen.
Art. 43. - În situaţia în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.
CAPITOLUL V
Dispoziţii speciale
Art. 44. - Dacă paguba produsă de persoanele prevăzute la art. 7, 9 şi 14 este urmarea unei infracţiuni, dosarul cercetării administrative se trimite parchetului militar competent pentru a lua măsurile legale.
Art. 45. - Când acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau deşi a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, iar parchetul militar a dispus clasarea cauzei, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, actul de soluţionare se comunică unităţii militare de la care s-a primit sesizarea, în vederea luării măsurilor ce se impun.
Art. 46. - (1) Dacă instanţa de judecată pronunţă achitarea pentru motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, încetarea procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile, autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiţii prevăzute de lege, precum şi în cazul când există autoritate de lucru judecat, unitatea militară stabileşte răspunderea materială în sarcina celor vinovaţi, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe.
(2) În celelalte cazuri de achitare ori de încetare a procesului-penal, instanţa judecătorească se pronunţă şi asupra acţiunii civile.
(3) În cazul în care achitarea s-a pronunţat pentru motivul că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârşită de cel în cauză, nu pot fi acordate despăgubiri civile şi nu vor fi stabilite răspunderi materiale.
Art. 47. - Când militarii sunt trecuţi în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajaţi încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unităţi militare, unităţile militare care au în evidenţă debite din imputaţii definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii. Confirmarea de către aceste organe a primirii titlului executoriu constituie actul pe baza căruia creanţa se scade din evidenţa contabilă a unităţii care a transmis titlul executoriu.
Art. 48. - (1) În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, conducătorii instituţiilor publice prevăzute la art. 2 emit instrucţiuni pe baza şi în executarea acesteia.
(2) Conducătorii instituţiilor publice prevăzute la art. 2, în termenul menţionat la alineatul precedent, cu avizul Ministerului Finanţelor, elaborează instrucţiuni care stabilesc regulile de scădere a bunurilor materiale consumate sau uzate în procesul pregătirii pentru luptă sau în alte activităţi, declasarea şi casarea materialelor, scăderea pierderilor din rebuturi, precum şi scăzămintele procentuale pentru pierderile determinate de perisabilităţi, transport, depozitare, conservare, manipulare, transformare şi modul în care se aplică aceste scăzăminte.
CAPITOLUL VI
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 49. - Pentru pagubele produse înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe, stabilirea răspunderii materiale a persoanelor vinovate, precum şi recuperarea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate se fac potrivit prevederilor legale în vigoare la data producerii pagubei.
Art. 50. - Evaluarea pagubelor se face, potrivit dispoziţiilor legale, la data constatării acestora.
Art. 51. - În situaţiile neprevăzute de prezenta ordonanţă se vor aplica dispoziţiile legislaţiei muncii şi legislaţiei civile.
Art. 52. - (1) Prevederile prezentei ordonanţe intră în vigoare la 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
(2) Pe aceeaşi dată Decretul nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 63 din 5 iulie 1976, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare se abrogă.
PRIM-MINISTRU
RADU VASILE
Contrasemnează:
───────────────
Ministru de stat,
ministrul apărării naţionale,
Victor Babiuc
Ministru de interne,
Gavril Dejeu
Ministru de stat,
ministrul justiţiei,
Valeriu Stoica
p. Directorul Serviciului Român de Informaţii,
general de divizie
Vasile Lupu
p. Directorul Serviciului de Informaţii Externe,
general de divizie
Alexandru Tănăsescu
Directorul Serviciului de Protecţie şi Pază,
Anghel Andreescu
p. Directorul Serviciului
de Telecomunicaţii Speciale,
colonel inginer
Mircea Anghel
Ministrul muncii şi protecţiei sociale,
Alexandru Athanasiu
Ministrul finanţelor,
Daniel Dăianu
Bucureşti, 28 august 1998.
Nr. 121.
Guvernul României emite următoarea ordonanţă:
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. - Militarii sunt obligaţi să apere patrimoniul forţelor armate ale României.
Art. 2. - Răspunderea materială este angajată, în condiţiile prezentei ordonanţe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, provocate de militari din vina acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei.
Art. 3. - Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar.
Art. 4. - Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinaţi legal cu atribuţii privind formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, cât şi pentru cei care le-au îndeplinit numai în fapt.
Art. 5. - Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terţelor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată instituţia publică de care aceştia aparţin.
Art. 6. - (1) Militarii nu răspund material:
a) pentru pierderile inerente produse în executarea misiunilor ori în procesul pregătirii pentru luptă, în activităţile de producţie şi gospodăreşti, care se încadrează în limitele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare;
b) pentru pagubele produse din cauze care nu puteau fi prevăzute şi înlăturate;
c) pentru pagubele generate de riscul normal al serviciului sau de forţa majoră;
d) pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau şefului unităţii, caz în care răspunderea materială revine acestuia.
(2) Se exceptează de la prevederile lit. d) militarii care, având posibilitatea de a înlătura parţial sau total urmările păgubitoare ale ordinului primit, nu au raportat în scris, în termen de 24 de ore sau la înapoierea din misiune şi nu au luat, din neglijenţă sau rea-credinţă, măsuri pentru evitarea pagubei, cazuri în care răspund împreună cu comandanţii sau cu şefii unităţilor.
Art. 7. - Prin termenul militari, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege: militari în termen, militari cu termen redus, rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, elevi şi studenţi ai instituţiilor militare de învăţământ, militari angajaţi pe bază de contract şi cadre militare.
Art. 8. - (1) Prin pregătire pentru luptă în cadrul Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege şi activităţile de serviciu operative.
(2) Conducătorii instituţiilor publice prevăzute la alin. (1) vor stabili prin ordin misiunile şi atribuţiile de serviciu care sunt considerate operative.
Art. 9. - Prevederile prezentei ordonanţe se aplică şi militarilor aflaţi în misiune în afara graniţelor ţării, precum şi salariaţilor civili din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2.
Art. 10. - Valorile pentru care se stabileşte răspunderea potrivit prezentei ordonanţe sunt cele aflate în proprietatea, administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a instituţiilor publice prevăzute la art. 2.
CAPITOLUL II
Răspunderea materială
Art. 11. - (1) În stabilirea răspunderii materiale conform prezentei ordonanţe, prejudiciul ce trebuie reparat nu cuprinde foloasele nerealizate de instituţia publică păgubită.
(2) Pentru paguba produsă printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea se stabileşte de instanţele judecătoreşti, potrivit legii penale.
Art. 12. - Răspunderea materială a militarilor este angajată în cazul producerii unor pagube, după cum urmează:
A. În sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse de aceştia în propria gestiune, sau:
a) când, potrivit dispoziţiilor legale, atribuţiile au fost exercitate de un delegat al lor sau de o comisie şi se constată o pagubă, dacă nu se face dovada că aceasta s-a produs în absenţa gestionarului;
b) când au primit bunuri în cantităţi mai mici decât cele înscrise în documentele însoţitoare sau cu vicii aparente, fără să fi întocmit proces-verbal de constatare;
c) când nu au solicitat, în scris, asistenţă tehnică de specialitate la primirea bunurilor, deşi aceasta era necesară.
B. În sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc, transportă, păstrează şi eliberează bunuri materiale şi valori, fără a avea calitatea de gestionari în înţelesul legii.
C. În sarcina comandanţilor sau şefilor unităţilor, când:
a) nu au asigurat gestionarilor, la solicitarea în scris a acestora, în cazurile prevăzute de lege, asistenţă tehnică de specialitate la primirea, transportul, depozitarea, inventarierea şi distribuirea bunurilor materiale şi a altor valori;
b) nu au luat măsurile necesare pentru remedierea deficienţelor sesizate în scris de către gestionari;
c) s-au substituit gestionarilor în exercitarea atribuţiilor acestora;
d) au dat gestionarilor sau altor militari care răspund de bunuri materiale ordine ilegale sau greşite care au condus la producerea de pagube;
e) au rezultat pagube, ca urmare a nevalorificării drepturilor la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii;
f) pagubele au rezultat din neurmărirea unor sume cuvenite din orice cauză şi pentru care există titlu executoriu;
g) nu au luat măsuri de siguranţă necesare pentru păstrarea în bune condiţii a bunurilor materiale şi a altor valori.
D. În sarcina autorului faptei, când pagubele sunt produse în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 6 alin. (1).
E. În sarcina persoanei vinovate, dacă fapta prin care paguba a fost pricinuită constituie infracţiune.
Art. 13. - (1) Pentru pagubele produse unităţii militare în procesul pregătirii pentru luptă, militarii răspund material, în limita a trei solde lunare nete, calculate la data constatării pagubei.
(2) Partea din pagubă care depăşeşte cuantumul imputabil prevăzut la alin. (1) se scade din evidenţa contabilă a unităţii militare păgubite.
Art. 14. - (1) Membrii formaţiunilor de protecţie civilă, precum şi comandanţii formaţiunilor de pregătire premilitară a tineretului pentru apărare răspund material, în limita a trei salarii medii pe economie, pentru pagubele produse asupra materialelor aflate în patrimoniul Ministerului Apărării Naţionale, date în folosinţă pentru instruire şi pentru îndeplinirea misiunilor ordonate.
(2) Salariul mediu pe economie ce se va lua în calcul la stabilirea răspunderii materiale este cel realizat în luna în care s-a constatat paguba.
(3) Partea din pagubă care depăşeşte cuantumul imputabil prevăzut la alin. (1) se scade din evidenţa contabilă a unităţii militare.
Art. 15. - (1) Dacă paguba a fost cauzată de mai mulţi militari, răspunderea materială a fiecăruia se stabileşte ţinându-se seama de măsura în care a contribuit la producerea ei.
(2) Când nu se poate determina în ce măsură a contribuit fiecare la producerea pagubei, răspunderea materială a militarilor implicaţi se stabileşte proporţional cu solda netă de la data constatării pagubei.
(3) În gestiunile în care manipularea bunurilor se face în colectiv sau în schimburi succesive, fără predarea gestiunii între schimburi, răspunderea materială se stabileşte proporţional cu timpul lucrat de fiecare gestionar de la ultima inventariere a bunurilor.
Art. 16. - Pagubele produse de militarii în termen, militarii cu termen redus, elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ şi de elevii liceelor militare, prin pierderea şi degradarea bunurilor, ca urmare a folosirii lor în procesul pregătirii pentru luptă sau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pot fi date la scădere din evidenţa contabilă de comandantul sau şeful eşalonului superior al unităţii păgubite, dacă acesta apreciază, după o temeinică cercetare, că nu este cazul să se stabilească răspunderea materială. În această situaţie dispune sau, după caz, propune să fie scăzute din evidenţa contabilă a unităţii.
Art. 17. - În situaţia în care cheltuielile de cercetare, de stabilire a răspunderii materiale şi de recuperare a pagubelor produse de persoanele prevăzute la art. 16 depăşesc cuantumul pagubei efective, aceasta se scade din evidenţa contabilă a unităţii.
Art. 18. - Competenţa pentru aprobarea scăderii din evidenţa contabilă a pagubelor produse în condiţiile art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi c), ale art. 13 alin. (2), art. 14 alin. (3), art. 16 şi ale 17 se stabileşte prin instrucţiuni aprobate de conducătorii instituţiilor publice prevăzute la art. 2.
Art. 19. - În cazul constatării insolvabilităţii autorului direct al prejudiciului, răspund, în limita valorii pagubei de recuperat, militarii vinovaţi de:
a) nerespectarea prevederilor legale privind angajarea sau numirea în funcţia de gestionar, precum şi de neconstituire a garanţiilor de către gestionari;
b) neluarea măsurilor de înlocuire a gestionarilor sau a persoanelor care gestionează bunuri materiale, fără a fi gestionari în înţelesul legii, deşi li s-a adus la cunoştinţă, în scris şi motivat, că nu îşi îndeplinesc atribuţiile în mod corespunzător;
c) neefectuarea inventarierilor la termenele şi în condiţiile legii, dacă prin aceasta s-ar fi putut evita producerea pagubei;
d) neluarea sau luarea cu întârziere a măsurilor de recuperare a pagubelor, prin constituirea ca parte civilă, neemiterea deciziei de imputare sau a altor măsuri asigurătorii;
e) nerespectarea oricărei atribuţii de serviciu, dacă, fără încălcarea acesteia, paguba nu s-ar fi produs.
Art. 20. - (1) Militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligaţi să le restituie; dacă au primit bunuri care nu li se datorau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau le-au fost prestate servicii la care nu erau îndreptăţiţi, sunt obligaţi să plătească contravaloarea lor, calculată în condiţiile legii.
(2) Contravaloarea bunurilor distribuite peste drepturile legale militarilor în termen, elevilor liceelor militare, elevilor şi studenţilor militari, precum şi minorilor din centrele de reeducare, arestaţilor preventiv şi condamnaţilor se recuperează de la cei din vina cărora s-a produs paguba.
Art. 21. - (1) Instituţiile publice prevăzute la art. 2 sunt obligate să îi despăgubească pe militarii care au suferit din culpa unităţii un prejudiciu material în timpul îndeplinirii obligaţiilor militare şi în legătură cu acestea.
(2) În cazul decesului militarului căruia i se cuvin despăgubiri, acestea vor fi acordate urmaşilor legali.
(3) Sumele plătite ca despăgubiri se vor recupera de la persoanele vinovate de producerea pagubei, în condiţiile prezentei ordonanţe.
CAPITOLUL III
Stabilirea şi recuperarea pagubelor
Art. 22. - (1) Comandantul sau şeful unităţii care a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative.
(2) Cercetarea prevăzută la alin. (1) se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eşaloanele superioare ori de organele de control specializate.
Art. 23. - (1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.
(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.
(3) În toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea şi ascultarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare.
Art. 24. - (1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.
(2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.
(3) Când persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) sunt cadre militare, militari angajaţi pe bază de contract sau salariaţi civili şi nu au fost de bună-credinţă, ele vor fi obligate la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate, dacă paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data primirii sumelor, bunurilor ori a prestării serviciilor nedatorate.
(4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere.
Art. 25. - (1) Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare.
(2) Decizia de imputare se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu.
(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1), când în cauză este comandantul sau şeful unităţii, singur sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de comandantul sau şeful eşalonului superior.
(4) Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită şi se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată.
(5) Decizia de imputare va fi temeinic motivată şi va cuprinde obligatoriu termenul în care poate fi contestată şi organul competent în soluţionarea contestaţiei.
(6) Proba temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant sau şef a emis-o.
Art. 26. - Acoperirea pagubelor, precum şi restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, recunoscute, se fac prin angajament de plată, în scris, al celui în cauză. În acest caz angajamentul de plată constituie titlu executoriu de la data semnării acestuia.
Art. 27. - (1) Sumele stabilite pentru acoperirea pagubelor produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 se reţin în rate lunare din soldă sau salariu ori din alte drepturi băneşti ale celor în cauză, în condiţiile legii, începând cu prima soldă sau salariu al acestora, de la data comunicării titlului executoriu.
(2) Ratele nu pot fi mai mari de o treime din solda lunară netă sau din salariul net, fără a se putea depăşi, împreună cu celelalte reţineri, jumătate din aceste drepturi, cu excepţia cazurilor în care prin lege se stabileşte altfel.
(3) Până la rămânerea definitivă a titlurilor executorii, sumele reţinute în baza acestora se depun de către organul financiar al unităţii militare păgubite într-un cont separat, la bancă sau la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la alegerea persoanei obligate la plată.
Art. 28. - Acoperirea pagubelor stabilite în condiţiile prezentei ordonanţe se poate face şi prin depunerea în natură a bunurilor ori de câte ori paguba nu este urmarea unei infracţiuni, în următoarele condiţii:
a) bunurile să fie identice şi să corespundă calitativ;
b) să fie procurate cu acte legale;
c) să fie predate unităţii la care s-a constatat paguba.
Art. 29. - Comandantul sau şeful unităţii care a emis decizia de imputare ori al cărei organ financiar a primit angajamentul de plată, precum şi comandantul sau şeful eşalonului superior, atunci când constată că imputaţia este total sau parţial neîntemeiată ori nelegală, poate să o anuleze sau să o reducă, în termen de cel mult 3 ani, printr-o altă decizie, dacă între timp nu s-a pronunţat o hotărâre asupra contestaţiei făcute împotriva deciziei de imputare sau angajamentului de plată.
CAPITOLUL IV
Căile de atac
Art. 30. - (1) Persoana care consideră că imputarea sau reţinerea a fost făcută fără temei sau cu încălcarea legii, precum şi cea care, după ce a semnat un angajament de plată, constată că în realitate nu datorează, parţial sau total, suma pretinsă de unitate poate face contestaţie, în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub semnătură a deciziei de imputare sau de la data semnării angajamentului de plată.
(2) Contestaţiile se depun la unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată.
(3) Verificarea temeiniciei contestaţiei poate fi făcută de persoana prevăzută la alin. (2) sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de aceasta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative.
(4) Hotărârea asupra contestaţiei se pronunţă în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării acesteia şi se comunică în scris, în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare, unităţii care are în evidenţă debitul, precum şi celui în cauză.
Art. 31. - (1) Împotriva hotărârii pronunţate asupra contestaţiei cel nemulţumit poate face plângere în cel mult 15 zile de la data comunicării hotărârii.
(2) Plângerea se depune la unitatea care are în evidenţă debitul, iar aceasta este obligată să o înainteze comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor în cel mult 5 zile de la înregistrare.
(3) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor soluţionează plângerea în cel mult 60 de zile de la data înregistrării acesteia la comisie.
(4) Hotărârea comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor se consideră definitivă şi se comunică unităţii care are în evidenţă debitul, precum şi celor în cauză, în cel mult 15 zile de la pronunţare.
Art. 32. - (1) Comisiile de jurisdicţie a imputaţiilor se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pe baza ordinului conducătorilor instituţiilor publice prevăzute la art. 2, fiind formate din 3-7 membri.
(2) Aceste comisii funcţionează în complete compuse din 3 membri, din care unul va fi în mod obligatoriu ofiţer de justiţie sau licenţiat în ştiinţe juridice.
Art. 33. - (1) Atunci când, din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) şi la art. 25 alin. (4), precum şi în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală, comandantul sau şeful unităţii competent poate cere comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor repunerea în termen. Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau şeful unităţii competent a luat cunoştinţă că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală.
(2) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, judecând cererea de repunere în termen, o admite sau o respinge prin hotărâre, care este definitivă. Hotărârea se comunică în cel mult 15 zile de la pronunţare comandantului sau şefului unităţii care a solicitat repunerea în termen.
(3) Când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4) curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauză.
Art. 34. - După expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen.
Art. 35. - (1) Hotărârile definitive pot fi revizuite de organul care le-a pronunţat, la cererea militarilor interesaţi, a comandanţilor sau şefilor unităţilor ori a şefilor organelor de control financiar de gestiune, când au fost descoperite fapte ori acte noi care nu au putut fi prezentate până la data soluţionării cauzei, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Cererea de revizuire se face în cel mult 30 de zile de la data când persoanele interesate au luat cunoştinţă de actele sau faptele care constituie motivul revizuirii şi se depune la unitatea care are în evidenţă debitul. Unitatea este obligată să înainteze cererea de revizuire la organul competent să o soluţioneze în cel mult 3 zile de la înregistrare.
(3) Hotărârea asupra cererii de revizuire se pronunţă în cel mult 30 de zile de la data înregistrării acesteia la organul competent să o soluţioneze şi se comunică în cel mult 15 zile unităţii care are în evidenţă debitul şi celor în cauză.
Art. 36. - Dacă pentru paguba produsă s-au stabilit răspunderi materiale în sarcina mai multor persoane, de cererea introdusă de una dintre ele în exercitarea căilor de atac vor beneficia, potrivit cu ceea ce va rezulta privitor la situaţia fiecăreia, şi persoanele care nu au făcut cerere.
Art. 37. - La soluţionarea contestaţiilor şi a cererilor de revizuire de către comandanţi sau şefi de unitate ori de către comisiile de soluţionare a contestaţiilor, persoanele obligate la plată pot fi citate când ele solicită aceasta în mod expres, precum şi în cazurile complexe.
Art. 38. - (1) La soluţionarea cauzelor de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, persoanele obligate la plată vor fi citate.
(2) Soluţionarea cauzelor se poate face atât la sediul comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, cât şi la sediul unităţii păgubite.
(3) După deschiderea şedinţei, preşedintele comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor constată dacă sunt ori nu motive de recuzare cu privire la membrii completului, după care dispune citirea sau prezentarea rezumativă a documentelor din dosar şi dă cuvântul persoanelor în cauză prezente. Declaraţiile acestora se consemnează separat, sub semnătură. Pentru stabilirea adevărului, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor va folosi toate mijloacele de probă admise de lege.
(4) Când persoanele citate nu se pot prezenta din motive temeinic justificate ori procedura nu a fost îndeplinită pentru termenul de judecată fixat sau din alte motive obiective, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor amână cauza pentru un nou termen, întocmind de fiecare dată o încheiere în care va preciza motivul amânării.
Art. 39. - (1) Comandanţii sau şefii unităţilor, comisiile de soluţionare a contestaţiilor, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, pronunţându-se asupra cauzelor, hotărăsc admiterea parţială sau totală, respingerea contestaţiei, a plângerii sau a cererii de revizuire, după caz.
(2) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, cu ocazia soluţionării cauzelor, are dreptul să propună darea la scădere din evidenţa contabilă a pagubelor pentru care nu se stabileşte răspunderea materială potrivit prezentei ordonanţe.
Art. 40. - Comandanţii sau şefii unităţilor ori comisiile de soluţionare a contestaţiilor, plângerilor şi cererilor de revizuire, la cererea celor în cauză şi pentru motive întemeiate, pot hotărî suspendarea executării deciziei de imputare sau a angajamentului de plată, până la soluţionarea cauzei.
Art. 41. - Persoanele citate ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de prezenta ordonanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de cazare şi transport pe care le-au suportat pentru deplasarea lor în faţa comandantului sau şefului unităţii ori a comisiei competente, în cazul în care au fost exonerate total sau parţial de plata sumei imputate. Restituirea cheltuielilor se face de către unitatea din care face parte persoana respectivă, pe baza dispoziţiei date de comandantul sau şeful acesteia ori de comisia care a soluţionat cauza.
Art. 42. - (1) Persoanele interesate care, din motive întemeiate, nu au făcut uz de căile de atac prevăzute la art. 30, 31 şi 35 pot cere repunerea în termen în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care le-a împiedicat să uzeze de acele căi de atac.
(2) Cererea de repunere în termen se soluţionează de comandantul sau şeful unităţii ori de comisia care nu a fost sesizată în termen.
Art. 43. - În situaţia în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.
CAPITOLUL V
Dispoziţii speciale
Art. 44. - Dacă paguba produsă de persoanele prevăzute la art. 7, 9 şi 14 este urmarea unei infracţiuni, dosarul cercetării administrative se trimite parchetului militar competent pentru a lua măsurile legale.
Art. 45. - Când acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau deşi a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, iar parchetul militar a dispus clasarea cauzei, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, actul de soluţionare se comunică unităţii militare de la care s-a primit sesizarea, în vederea luării măsurilor ce se impun.
Art. 46. - (1) Dacă instanţa de judecată pronunţă achitarea pentru motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, încetarea procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile, autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiţii prevăzute de lege, precum şi în cazul când există autoritate de lucru judecat, unitatea militară stabileşte răspunderea materială în sarcina celor vinovaţi, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe.
(2) În celelalte cazuri de achitare ori de încetare a procesului-penal, instanţa judecătorească se pronunţă şi asupra acţiunii civile.
(3) În cazul în care achitarea s-a pronunţat pentru motivul că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârşită de cel în cauză, nu pot fi acordate despăgubiri civile şi nu vor fi stabilite răspunderi materiale.
Art. 47. - Când militarii sunt trecuţi în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajaţi încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unităţi militare, unităţile militare care au în evidenţă debite din imputaţii definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii. Confirmarea de către aceste organe a primirii titlului executoriu constituie actul pe baza căruia creanţa se scade din evidenţa contabilă a unităţii care a transmis titlul executoriu.
Art. 48. - (1) În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, conducătorii instituţiilor publice prevăzute la art. 2 emit instrucţiuni pe baza şi în executarea acesteia.
(2) Conducătorii instituţiilor publice prevăzute la art. 2, în termenul menţionat la alineatul precedent, cu avizul Ministerului Finanţelor, elaborează instrucţiuni care stabilesc regulile de scădere a bunurilor materiale consumate sau uzate în procesul pregătirii pentru luptă sau în alte activităţi, declasarea şi casarea materialelor, scăderea pierderilor din rebuturi, precum şi scăzămintele procentuale pentru pierderile determinate de perisabilităţi, transport, depozitare, conservare, manipulare, transformare şi modul în care se aplică aceste scăzăminte.
CAPITOLUL VI
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 49. - Pentru pagubele produse înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe, stabilirea răspunderii materiale a persoanelor vinovate, precum şi recuperarea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate se fac potrivit prevederilor legale în vigoare la data producerii pagubei.
Art. 50. - Evaluarea pagubelor se face, potrivit dispoziţiilor legale, la data constatării acestora.
Art. 51. - În situaţiile neprevăzute de prezenta ordonanţă se vor aplica dispoziţiile legislaţiei muncii şi legislaţiei civile.
Art. 52. - (1) Prevederile prezentei ordonanţe intră în vigoare la 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
(2) Pe aceeaşi dată Decretul nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 63 din 5 iulie 1976, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare se abrogă.
PRIM-MINISTRU
RADU VASILE
Contrasemnează:
───────────────
Ministru de stat,
ministrul apărării naţionale,
Victor Babiuc
Ministru de interne,
Gavril Dejeu
Ministru de stat,
ministrul justiţiei,
Valeriu Stoica
p. Directorul Serviciului Român de Informaţii,
general de divizie
Vasile Lupu
p. Directorul Serviciului de Informaţii Externe,
general de divizie
Alexandru Tănăsescu
Directorul Serviciului de Protecţie şi Pază,
Anghel Andreescu
p. Directorul Serviciului
de Telecomunicaţii Speciale,
colonel inginer
Mircea Anghel
Ministrul muncii şi protecţiei sociale,
Alexandru Athanasiu
Ministrul finanţelor,
Daniel Dăianu
Bucureşti, 28 august 1998.
Nr. 121.
vineri, noiembrie 12, 2010
Suspendarea contractului individual de muncă datorita concediului medical
1. Suspendarea contractului individual de muncă
2. Concediul pentru incapacitate temporara de munca
Art. 49. - (1) Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi.
(2) Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către angajator.
(3) Pe durata suspendării pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor decât cele prevăzute la alin. (2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne.
(4) În cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea sa de salariat.
__________
Alin. (3) a fost modificat prin art. I pct. 20 din O.U.G. nr. 65/2005.
Art. 50. - Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii:
a) concediu de maternitate;
b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă;
c) carantină;
d) efectuarea serviciului militar obligatoriu;
e) exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative sau judecătoreşti, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel;
f) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat;
g) forţă majoră;
h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedură penală;
i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.
__________
Lit. e) a fost modificată prin art. unic din Legea nr. 480/2003.
Art. 51. - (1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa salariatului, în următoarele situaţii:
a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
c) concediu paternal;
d) concediu pentru formare profesională;
e) exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe toată durata mandatului;
f) participarea la grevă;
g) Abrogat.
(2) Contractul individual de muncă poate fi suspendat în situaţia absenţelor nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum şi prin regulamentul intern.
__________
Lit. g) a fost abrogată prin art. I pct. 21 din O.U.G. nr. 65/2005.
- Alin. (2) a fost introdus prin art. I pct. 22 din O.U.G. nr. 65/2005.
Art. 52. - (1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii:
a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii;
b) ca sancţiune disciplinară;
c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;
d) în cazul întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare;
e) pe durata detaşării.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi c), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
__________
Alin. (2) a fost modificat prin art. I pct. 23 din O.U.G. nr. 65/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 371/2005.
Art. 53. - (1) Pe durata întreruperii temporare a activităţii angajatorului salariaţii beneficiază de o indemnizaţie, plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat.
(2) Pe durata întreruperii temporare prevăzute la alin. (1) salariaţii se vor afla la dispoziţia angajatorului, acesta având oricând posibilitatea să dispună reînceperea activităţii.
Art. 54. - Contractul individual de muncă poate fi suspendat, prin acordul părţilor, în cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale.
Sursa: Codul Muncii al României din 24/01/2003
2. Concediul pentru incapacitate temporara de munca
Concediul pentru incapacitate temporara de munca (concediul medical) reprezinta o intrerupere in cursul normal al activitatii desfasurate de un salariat in folosul angajatorului sau, datorita starii de sanatate. Prin urmare, acesta nu reprezinta un act de vointa al partilor, care sunt tinute sa dea curs intocmai efectelor sale.
Concediul pentru incapacitate temporara de munca este unul din drepturile de asigurari sociale recunoscute asiguratilor pentru care se achita contributia pentru concedii si indemnizatii de asigurari sociale de sanatate, pentru situatiile cand, din motive care tin de starea de sanatate precara, acestia sunt impiedicati sa presteze activitate in folosul angajatorului.
Concediul pentru incapacitate temporara de munca reprezinta unul din cazurile de suspendare a contractului individual de munca si are ca efecte intreruperea prestarii activitatii salariatului si a platii drepturilor de natura salariala de catre angajator (art. 49 alin. (2) din Codul muncii).
Concediul pentru incapacitate temporara de munca suspenda de drept contractul de munca, adica intrerupe temporar si independent de vointa partilor prestarea activitatii si plata salariului.
IMPORTANT!
Concediul medical nu trebuie supus aprobarii angajatorului, fiind un beneficiu acordat de lege salariatului care se afla temporar in imposibilitatea fizica sau psihica de a presta activitate.
Starea pasagera de boala care impiedica salariatul sa presteze activitate temporar in unitate nu trebuie confundata cu:
• inaptitudinea fizica si/sau psihica constatata de medicul de medicina a muncii, care nu ii permite angajatului sa isi indeplineasca atributiile corespunzatoare locului de munca ocupat.
Avem in vedere acele situatii in care, din motive constatate medical, salariatul nu mai are abilitatea de a presta in bune conditii pentru sanatatea proprie activitatile specifice functiei ocupate. Continuarea in aceste conditii a activitatii poate afecta starea fizica si/sau psihica a salariatului, diminuand evident si calitatea prestatiei sale in unitate.
Aceasta stare de fapt da dreptul angajatorului sa solicite medicului de medicina a muncii un examen de specialitate din care sa rezulte posibilitatea continuarii activitatii. In cazul unui raspuns nefavorabil, in sensul inaptitudinii salariatului de a mai ocupa functia pe care a fost incadrat, medicul de medicina a muncii va propune angajatorului trecerea salariatului pe un alt loc de munca vacant, compatibil cu starea fizica si/sau psihica constatata.
Cu toate acestea, incapacitatea fizica si/sau psihica nu poate fi totala, intrucat aceasta ar atrage pensionarea pentru invaliditate gradul I sau gradul II.
In cazul refuzului salariatului de a trece pe un post corespunzator starii sanatatii sale, cat si dupa indeplinirea obligatiei de a anunta despre aceasta agentia pentru ocuparea fortei de munca, in vederea redistribuirii acestuia pe unul din locurile de munca vacante aflate in evidenta agentiei, angajatorul poate dispune concedierea pentru inaptitudine fizica si/sau psihica potrivit art. 61 lit. c) din Codul muncii.
• Pensionarea medicala a salariatului se realizeaza potrivit art. 53 si urm. din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, cu modificarile si completarile ulterioare.
Pensia de invaliditate presupune pierderea totala sau cel putin a jumatate din capacitatea de munca a asiguratilor. Procedural, pensionarea pentru invaliditate intervine dupa o perioada indelungata de acordare a unor concedii pentru incapacitate temporara de munca de catre medicul curant.
La propunerea acestuia, medicul expert al asigurarilor sociale poate emite decizia de incadrare intr-un grad de invaliditate, care va sta la baza stabilirii pensiei pentru invaliditate.
Un caz interesant de cumul al indemnizatiei de boala cu pensia de invaliditate poate exista in situatia incadrarii in munca cu contract de munca cu timp partial (cel mult 4 ore pe zi) a unei persoane pensionate de invaliditate gradul III.
In situatia intervenirii starii de boala a acestei persoane, se vor acorda concediul si indemnizatia de boala in conditiile O.U.G. nr. 158/2005. Persoana va beneficia in paralel si de pensia de invaliditate.
IMPORTANT!
Pensionarea pentru invaliditate atrage incetarea de drept a contractului individual de munca, conform art. 56 lit. d) din Codul muncii, din data comunicarii deciziei de pensionare.
Terminologie
Alte denumiri utilizate in cazul incapacitatii temporare de munca sunt acelea de:
– concediu medical;
– concediu de boala.
Capitolul II al O.U.G. nr. 158/2005 stabileste denumirea exacta a acestui drept de asigurari sociale: „concediul si indemnizatia pentru incapacitate temporara de munca“.
Sursa: http://www.legislatiamuncii.ro/a/122/2-incapacitatea-temporara-de-munca.html
2. Concediul pentru incapacitate temporara de munca
Art. 49. - (1) Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi.
(2) Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către angajator.
(3) Pe durata suspendării pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor decât cele prevăzute la alin. (2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne.
(4) În cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea sa de salariat.
__________
Alin. (3) a fost modificat prin art. I pct. 20 din O.U.G. nr. 65/2005.
Art. 50. - Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii:
a) concediu de maternitate;
b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă;
c) carantină;
d) efectuarea serviciului militar obligatoriu;
e) exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative sau judecătoreşti, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel;
f) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat;
g) forţă majoră;
h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedură penală;
i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.
__________
Lit. e) a fost modificată prin art. unic din Legea nr. 480/2003.
Art. 51. - (1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa salariatului, în următoarele situaţii:
a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
c) concediu paternal;
d) concediu pentru formare profesională;
e) exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe toată durata mandatului;
f) participarea la grevă;
g) Abrogat.
(2) Contractul individual de muncă poate fi suspendat în situaţia absenţelor nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum şi prin regulamentul intern.
__________
Lit. g) a fost abrogată prin art. I pct. 21 din O.U.G. nr. 65/2005.
- Alin. (2) a fost introdus prin art. I pct. 22 din O.U.G. nr. 65/2005.
Art. 52. - (1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii:
a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii;
b) ca sancţiune disciplinară;
c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;
d) în cazul întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare;
e) pe durata detaşării.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi c), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.
__________
Alin. (2) a fost modificat prin art. I pct. 23 din O.U.G. nr. 65/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 371/2005.
Art. 53. - (1) Pe durata întreruperii temporare a activităţii angajatorului salariaţii beneficiază de o indemnizaţie, plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat.
(2) Pe durata întreruperii temporare prevăzute la alin. (1) salariaţii se vor afla la dispoziţia angajatorului, acesta având oricând posibilitatea să dispună reînceperea activităţii.
Art. 54. - Contractul individual de muncă poate fi suspendat, prin acordul părţilor, în cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale.
Sursa: Codul Muncii al României din 24/01/2003
2. Concediul pentru incapacitate temporara de munca
Concediul pentru incapacitate temporara de munca (concediul medical) reprezinta o intrerupere in cursul normal al activitatii desfasurate de un salariat in folosul angajatorului sau, datorita starii de sanatate. Prin urmare, acesta nu reprezinta un act de vointa al partilor, care sunt tinute sa dea curs intocmai efectelor sale.
Concediul pentru incapacitate temporara de munca este unul din drepturile de asigurari sociale recunoscute asiguratilor pentru care se achita contributia pentru concedii si indemnizatii de asigurari sociale de sanatate, pentru situatiile cand, din motive care tin de starea de sanatate precara, acestia sunt impiedicati sa presteze activitate in folosul angajatorului.
Concediul pentru incapacitate temporara de munca reprezinta unul din cazurile de suspendare a contractului individual de munca si are ca efecte intreruperea prestarii activitatii salariatului si a platii drepturilor de natura salariala de catre angajator (art. 49 alin. (2) din Codul muncii).
Concediul pentru incapacitate temporara de munca suspenda de drept contractul de munca, adica intrerupe temporar si independent de vointa partilor prestarea activitatii si plata salariului.
IMPORTANT!
Concediul medical nu trebuie supus aprobarii angajatorului, fiind un beneficiu acordat de lege salariatului care se afla temporar in imposibilitatea fizica sau psihica de a presta activitate.
Starea pasagera de boala care impiedica salariatul sa presteze activitate temporar in unitate nu trebuie confundata cu:
• inaptitudinea fizica si/sau psihica constatata de medicul de medicina a muncii, care nu ii permite angajatului sa isi indeplineasca atributiile corespunzatoare locului de munca ocupat.
Avem in vedere acele situatii in care, din motive constatate medical, salariatul nu mai are abilitatea de a presta in bune conditii pentru sanatatea proprie activitatile specifice functiei ocupate. Continuarea in aceste conditii a activitatii poate afecta starea fizica si/sau psihica a salariatului, diminuand evident si calitatea prestatiei sale in unitate.
Aceasta stare de fapt da dreptul angajatorului sa solicite medicului de medicina a muncii un examen de specialitate din care sa rezulte posibilitatea continuarii activitatii. In cazul unui raspuns nefavorabil, in sensul inaptitudinii salariatului de a mai ocupa functia pe care a fost incadrat, medicul de medicina a muncii va propune angajatorului trecerea salariatului pe un alt loc de munca vacant, compatibil cu starea fizica si/sau psihica constatata.
Cu toate acestea, incapacitatea fizica si/sau psihica nu poate fi totala, intrucat aceasta ar atrage pensionarea pentru invaliditate gradul I sau gradul II.
In cazul refuzului salariatului de a trece pe un post corespunzator starii sanatatii sale, cat si dupa indeplinirea obligatiei de a anunta despre aceasta agentia pentru ocuparea fortei de munca, in vederea redistribuirii acestuia pe unul din locurile de munca vacante aflate in evidenta agentiei, angajatorul poate dispune concedierea pentru inaptitudine fizica si/sau psihica potrivit art. 61 lit. c) din Codul muncii.
• Pensionarea medicala a salariatului se realizeaza potrivit art. 53 si urm. din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, cu modificarile si completarile ulterioare.
Pensia de invaliditate presupune pierderea totala sau cel putin a jumatate din capacitatea de munca a asiguratilor. Procedural, pensionarea pentru invaliditate intervine dupa o perioada indelungata de acordare a unor concedii pentru incapacitate temporara de munca de catre medicul curant.
La propunerea acestuia, medicul expert al asigurarilor sociale poate emite decizia de incadrare intr-un grad de invaliditate, care va sta la baza stabilirii pensiei pentru invaliditate.
Un caz interesant de cumul al indemnizatiei de boala cu pensia de invaliditate poate exista in situatia incadrarii in munca cu contract de munca cu timp partial (cel mult 4 ore pe zi) a unei persoane pensionate de invaliditate gradul III.
In situatia intervenirii starii de boala a acestei persoane, se vor acorda concediul si indemnizatia de boala in conditiile O.U.G. nr. 158/2005. Persoana va beneficia in paralel si de pensia de invaliditate.
IMPORTANT!
Pensionarea pentru invaliditate atrage incetarea de drept a contractului individual de munca, conform art. 56 lit. d) din Codul muncii, din data comunicarii deciziei de pensionare.
Terminologie
Alte denumiri utilizate in cazul incapacitatii temporare de munca sunt acelea de:
– concediu medical;
– concediu de boala.
Capitolul II al O.U.G. nr. 158/2005 stabileste denumirea exacta a acestui drept de asigurari sociale: „concediul si indemnizatia pentru incapacitate temporara de munca“.
Sursa: http://www.legislatiamuncii.ro/a/122/2-incapacitatea-temporara-de-munca.html
Sentinta Tribunalului Rm. Valcea
TRIBUNALUL VÂLCEA SECŢIA CIVILĂ
Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale
SENTINŢA CIVILĂ NR…
TRIBUNALUL
…………………………………………………………………………………….
Deliberând constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna ...reprezentată prin primar ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei: la plata diferenţei dintre salariile cuvenite potrivit contractului individual de muncă şi salariile plătite efectiv; începând cu data introducerii acţiunii să plătească salariile potrivit contractelor individuale de muncă, respectiv actelor adiţionale la contractele individuale de muncă; să plătească sumele susmenţionate, actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective a sumelor datorate.
În motivarea cererii reclamanţii arată că, în data de 06 august, dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, au luat la cunoştinţă faptul că le-au fost diminuate unilateral salariile cu 25%.
Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin contractului individual de muncă.
Contractul individual de muncă este convenţia prin care se materializează voinţa angajatorului şi a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenţie, negociată şi liber consimţită, sunt prevăzute în limitele stabilite de legislaţie şi de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare şi de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile ambelor părţi.
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părţi ale raportului juridic de muncă au convenit şi l-au prevăzut în mod expres în conţinutul contractului, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. 2, coroborat cu art. 3 din acelaşi articol.
Un terţ faţă de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare. Statul, terţ raportat la contractul individual de muncă, încheiat între angajator şi salariat, nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecţia juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este acelaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel încadrat la angajatori privaţi. Nu se poate vorbi de o protecţie a legii mai mare în cazul angajaţilor privaţi.
Deşi nu au fost încheiate acte adiţionale la contractele individuale de muncă, de micşorare a salariilor reclamanţilor, angajatorul a reţinut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariaţii săi convenise conform contractului.
În drept au fost invocate disp. art. 40 alin. 2 lit. c din Legea nr. 53/2003 şi art. 110 alin. 2 şi 3 Cod de procedură civilă.
În dovedirea cererii reclamanţii au depus la dosar înscrisuri, respectiv fluturaşii de salariu din luna iulie 2010, contracte individuale de muncă, acte adiţionale, decizii de încadrare, dispoziţii de reducere a salariului, etc..
Din analiza materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
Prin dispoziţiile nr.110, 112, 113, 116, 117 şi 118 din 23.07.2010, aflate la filele 47-52 din dosar, reclamanţilor li s-a diminuat cu 25% cuantumul salariului brut, începând cu data de 04 iulie 2010, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar.
Instanţa apreciază că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18
mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii.
Înainte de a trece la analiza condiţiilor acestor prevederi internaţionale care protejează dreptul de proprietate, trebuie făcute două precizări.
În primul rând, potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din
urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art.20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte.
În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 şi nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr.118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Curtea Constituţională este, potrivit dispoziţiilor art.1 şi 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, garantul supremaţiei Constituţiei României, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituţia României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a României care
contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Aşadar, prin aplicarea cu prioritate faţă de cele interne a dispoziţii internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi a interpretărilor acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente, instanţele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor şi nici pe cele ale rt.31 din aceeaşi lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în
vigoare este definitivă şi obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecţiilor de neconstituţionalitate, iar nu de admitere a acestora. În cazul respingerii obiecţiilor sau excepţiilor de neconstituţionalitate este posibilă formularea unor noi excepţii, iar Curtea Constituţională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioară, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii.
În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Cu privire la regula aplicabilă în lumina art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conţine 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menţionate nu sunt „distincte", în sensul că nu au nici o legătură una cu cealaltă: cea de-a doua şi cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor şi, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă (cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46 - 47, & 55). Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate, aşadar, mai multe aspecte: dacă reclamanţii au un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat (cauzele Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei,hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.21 şi § 31; Cauza Ouzunis şi alţii contra Greciei, nr.49144/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza Şandor împotriva României, publicată în M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza Virgil Ionescu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 396 din mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie
2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României - cererea nr.38113/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza Sabin Popescu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României - cererea nr.21740/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Comercială „Maşinexportimport Industrial Group” împotriva României, publicată în M. Of. nr. 682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în Stere şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Driha împotriva României - cererea nr.29556/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României - cererea nr.30658/05; etc.).
Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Mureşanu împotriva României (cererea nr.12821/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariulreprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Aşadar, salariul reclamanţilor, la care aceştia au dreptul în baza contractelor individuale de muncă sau a dispoziţiilor depuse la dosar, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Cea de a doua condiţie ce trebuie verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art.1 din Primul protocol este cea a existenţei unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua
fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Prima condiţie a privării de proprietate este, aşadar, ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.
Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe:
-Să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Cea de a doua condiţie a privării de proprietate presupune ca ingerinţa să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.
În expunerea de motive a Legii nr.118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial”.
Se mai arată că, „din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie - 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.
Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată”.
Soluţia legislativă cuprinsă în art.1 din Legea nr.118/2010 a fost determinată, aşadar, de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai
securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională", ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice,
financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de
„cauză de utilitate publică”. În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.
În fine, ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, aşadar, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 şi § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii
împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări
excepţionale (cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V). În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar, de exemplu, fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, citată anterior, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate
justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absenţa unei indemnizări, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.
Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie păstrat
între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
În aceste condiţii, instanţa apreciază că, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% în baza Legii nr.118/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.
Ca urmare a acestei constatări şi în aplicarea dispoziţiilor art41 din Convenţie, instanţa apreciază că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie sumele de bani aferente acestui procent, reţinute în mod nelegal.
În ceea ce priveşte perioada de timp pentru care se solicită restituirea sumelor reţinute nelegal, cererea de chemare în judecată are o formulare ambiguă, precizând numai momentul de la care se solicită plata acestor sume, iar nu şi cel până la care se apreciază că ar fi îndreptăţiţi la primirea lor. Având în vedere această formulare, în care se precizează că se solicită şi sume ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată, faptul că salariul se acordă lunar, fiind o plată succesivă ce devine scadentă la sfârşitul lunii pentru care se
datorează, precum şi că numai sumele datorate pentru lunile încheiate sunt certe, lichide şi exigibile, instanţa apreciază că a fost sesizată cu o cerere de obligare a pârâtei la plata diferenţelor dintre sumele datorate şi cele efectiv plătite pentru perioada iulie 2010 – septembrie 2010, pentru care plata salariului a devenit
scadentă înainte de pronunţarea hotărârii.
Având în vedere aceste motive, instanţa urmează să admită cererea şi să oblige pe pârâtă la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă al fiecărui reclamant dintre sumele încasate cu acest titlu şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie, august şi septembrie 2010 (suma aferentă reducerii cu 25% a salariilor), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la data plăţii
efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:
Admite acţiunea formulată de reclamanţii…
Obligă pe pârâtă la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - august septembrie
2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Sentinţă definitivă şi executorie.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi 14 octombrie 2010, la sediul
Tribunalului Vâlcea- Secţia civilă.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,
ASISTENŢI JUDICIARI,
Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale
SENTINŢA CIVILĂ NR…
TRIBUNALUL
…………………………………………………………………………………….
Deliberând constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna ...reprezentată prin primar ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei: la plata diferenţei dintre salariile cuvenite potrivit contractului individual de muncă şi salariile plătite efectiv; începând cu data introducerii acţiunii să plătească salariile potrivit contractelor individuale de muncă, respectiv actelor adiţionale la contractele individuale de muncă; să plătească sumele susmenţionate, actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective a sumelor datorate.
În motivarea cererii reclamanţii arată că, în data de 06 august, dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, au luat la cunoştinţă faptul că le-au fost diminuate unilateral salariile cu 25%.
Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin contractului individual de muncă.
Contractul individual de muncă este convenţia prin care se materializează voinţa angajatorului şi a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenţie, negociată şi liber consimţită, sunt prevăzute în limitele stabilite de legislaţie şi de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare şi de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile ambelor părţi.
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părţi ale raportului juridic de muncă au convenit şi l-au prevăzut în mod expres în conţinutul contractului, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. 2, coroborat cu art. 3 din acelaşi articol.
Un terţ faţă de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare. Statul, terţ raportat la contractul individual de muncă, încheiat între angajator şi salariat, nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecţia juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este acelaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel încadrat la angajatori privaţi. Nu se poate vorbi de o protecţie a legii mai mare în cazul angajaţilor privaţi.
Deşi nu au fost încheiate acte adiţionale la contractele individuale de muncă, de micşorare a salariilor reclamanţilor, angajatorul a reţinut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariaţii săi convenise conform contractului.
În drept au fost invocate disp. art. 40 alin. 2 lit. c din Legea nr. 53/2003 şi art. 110 alin. 2 şi 3 Cod de procedură civilă.
În dovedirea cererii reclamanţii au depus la dosar înscrisuri, respectiv fluturaşii de salariu din luna iulie 2010, contracte individuale de muncă, acte adiţionale, decizii de încadrare, dispoziţii de reducere a salariului, etc..
Din analiza materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
Prin dispoziţiile nr.110, 112, 113, 116, 117 şi 118 din 23.07.2010, aflate la filele 47-52 din dosar, reclamanţilor li s-a diminuat cu 25% cuantumul salariului brut, începând cu data de 04 iulie 2010, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar.
Instanţa apreciază că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18
mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii.
Înainte de a trece la analiza condiţiilor acestor prevederi internaţionale care protejează dreptul de proprietate, trebuie făcute două precizări.
În primul rând, potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din
urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art.20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte.
În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 şi nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr.118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Curtea Constituţională este, potrivit dispoziţiilor art.1 şi 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, garantul supremaţiei Constituţiei României, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituţia României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a României care
contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Aşadar, prin aplicarea cu prioritate faţă de cele interne a dispoziţii internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi a interpretărilor acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente, instanţele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor şi nici pe cele ale rt.31 din aceeaşi lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în
vigoare este definitivă şi obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecţiilor de neconstituţionalitate, iar nu de admitere a acestora. În cazul respingerii obiecţiilor sau excepţiilor de neconstituţionalitate este posibilă formularea unor noi excepţii, iar Curtea Constituţională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioară, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii.
În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Cu privire la regula aplicabilă în lumina art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conţine 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menţionate nu sunt „distincte", în sensul că nu au nici o legătură una cu cealaltă: cea de-a doua şi cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor şi, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă (cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46 - 47, & 55). Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate, aşadar, mai multe aspecte: dacă reclamanţii au un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat (cauzele Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei,hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.21 şi § 31; Cauza Ouzunis şi alţii contra Greciei, nr.49144/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza Şandor împotriva României, publicată în M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza Virgil Ionescu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 396 din mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie
2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României - cererea nr.38113/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza Sabin Popescu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României - cererea nr.21740/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Comercială „Maşinexportimport Industrial Group” împotriva României, publicată în M. Of. nr. 682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în Stere şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Driha împotriva României - cererea nr.29556/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României - cererea nr.30658/05; etc.).
Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Mureşanu împotriva României (cererea nr.12821/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariulreprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Aşadar, salariul reclamanţilor, la care aceştia au dreptul în baza contractelor individuale de muncă sau a dispoziţiilor depuse la dosar, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Cea de a doua condiţie ce trebuie verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art.1 din Primul protocol este cea a existenţei unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua
fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Prima condiţie a privării de proprietate este, aşadar, ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.
Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe:
-Să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Cea de a doua condiţie a privării de proprietate presupune ca ingerinţa să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.
În expunerea de motive a Legii nr.118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial”.
Se mai arată că, „din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie - 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.
Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată”.
Soluţia legislativă cuprinsă în art.1 din Legea nr.118/2010 a fost determinată, aşadar, de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai
securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională", ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice,
financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de
„cauză de utilitate publică”. În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.
În fine, ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, aşadar, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 şi § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii
împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări
excepţionale (cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V). În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar, de exemplu, fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, citată anterior, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate
justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absenţa unei indemnizări, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.
Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie păstrat
între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
În aceste condiţii, instanţa apreciază că, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% în baza Legii nr.118/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.
Ca urmare a acestei constatări şi în aplicarea dispoziţiilor art41 din Convenţie, instanţa apreciază că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie sumele de bani aferente acestui procent, reţinute în mod nelegal.
În ceea ce priveşte perioada de timp pentru care se solicită restituirea sumelor reţinute nelegal, cererea de chemare în judecată are o formulare ambiguă, precizând numai momentul de la care se solicită plata acestor sume, iar nu şi cel până la care se apreciază că ar fi îndreptăţiţi la primirea lor. Având în vedere această formulare, în care se precizează că se solicită şi sume ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată, faptul că salariul se acordă lunar, fiind o plată succesivă ce devine scadentă la sfârşitul lunii pentru care se
datorează, precum şi că numai sumele datorate pentru lunile încheiate sunt certe, lichide şi exigibile, instanţa apreciază că a fost sesizată cu o cerere de obligare a pârâtei la plata diferenţelor dintre sumele datorate şi cele efectiv plătite pentru perioada iulie 2010 – septembrie 2010, pentru care plata salariului a devenit
scadentă înainte de pronunţarea hotărârii.
Având în vedere aceste motive, instanţa urmează să admită cererea şi să oblige pe pârâtă la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă al fiecărui reclamant dintre sumele încasate cu acest titlu şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie, august şi septembrie 2010 (suma aferentă reducerii cu 25% a salariilor), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la data plăţii
efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:
Admite acţiunea formulată de reclamanţii…
Obligă pe pârâtă la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - august septembrie
2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Sentinţă definitivă şi executorie.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi 14 octombrie 2010, la sediul
Tribunalului Vâlcea- Secţia civilă.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,
ASISTENŢI JUDICIARI,
Abonați-vă la:
Postări (Atom)