Munca la negru

Ce înseamna "munca la negru"?

• Prestarea muncii fara intocmirea formelor legale, respectiv fara intocmirea contractului individual de munca, precum si neremunerarea pe baza unui stat de plata, constituie « munca la negru »;
• Fiecare salariat trebuie sa stie ca pentru a fi angajat legal va semna un contract individual de munca, va semna lunar un stat de plata si va avea completat la zi contul personal din REVISAL si dosarul personal tinut oblibatoriu de angajator.

Care sunt dezavantajele pentru salariat?

• Angajatorii platesc salarii mici, de multe ori sub nivelul minim pe economie si sub nivelul cuvenit pentru vechimea, pregatirea si timpul lucrat de cel in cauza;
• Angajatii nu beneficiaza de urmatoarele drepturi:

Ø     Vechime in munca si in specialitate;

Ø     Pensie de boala si de limita de varsta, ajutoare de boala, de deces, indemnizatie de boala;

Ø     Indemnizatie de somaj, asigurare de sanatate etc.;

• Persoanele care presteaza « munca la negru »:

Ø     Nu primesc salariul regulat, la date fixe;

Ø     Nu primesc sporuri cuvenite vechimii;

Ø     Nu au un program de lucru normal;

Ø     Nu primesc indemnizatii de somaj;

Ø     Nu beneficiaza de spitalizare gratuita;

Ø     Nu primesc medicamente compensate;

Ø     Nu primesc nici concediu de odihna si nici concediu pentru ingrijirea copilului pana la varsta de 2 ani;

Ø     Nu are acces pe piata creditelor bancare;

Care sunt dezavantajele pentru angajator?

• Nu poate avea un control legal asupra salariatului său;
• Nu beneficiaza de subventii/convenții din partea statului pentru angajarea anumitor categorii de personae ( absolvenți, șomeri peste 45 de ani);
• Persoanele angajate fără forme legale, pot produce prejudicii materiale sau morale  la locul de munca fara a putea fi trasi la raspundere;
• Inasprirea sanctiunilor contraventionale precum si raspunderea penală;

Cine castiga de pe urma muncii la negru?

• Angajatorul - acesta plateste astfel salarii mai mici, de multe ori sub nivelul minim pe economie.

Cine pierde?

• In primul rând angajatul si apoi, noi toți.
• Persoanele aflate in aceasta situatie au numai de pierdut, fiindu-le afectate pensia, siguranta materiala a familiei si nu in ultimul rand sanatatea.

Care sunt sanctiunile  aplicabile  pentru munca la negru?

Conform Codului Muncii, art.276, alin.1), lit e) primirea la muncă a până la 5 persoane fără încheierea unui contract individual de muncă, potrivit art. 16 alin. (1),  se sancționează cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru fiecare persoană identificată.

           Conform Codului Muncii, art.276, alin.1), lit.  e¹)  prestarea muncii de către o persoană fără încheierea unui contract individual de muncă, se sancționează cu amendă de la 500 lei la 1.000 lei;

Conform Codului Muncii, art. 279¹ alin. (3) constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă penală primirea la muncă a mai mult de 5 persoane, indiferent de cetăţenia acestora, fără încheierea unui contract individual de muncă.

Sentinta civila nr. 1128/6.02.2012 a Tribunalului Bucuresti, sectia a VIII-a.

“Analizand probele administrate in ceea ce priveste fondul cauzei, instanta constata:

Reclamantii sunt beneficiarii unor pensii de serviciu calculate in baza Legii nr. 164/2001, astfel cum rezulta din decizile de la dosar emise de parat.

In baza Legii nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale reclamantilor au fost transformate in pensii in sensul Legii nr. 19/2000 (pensie contributiva), paratul emitand o serie de decizii de recalculare (deciziile nr. 33848/22.12.2010, nr. 88297/31.12.2010, nr. 32658/31.12.2010, nr. 80311/31.12.2010, nr. 97625/1.01.2011, nr. 80602/31.12.2010, nr. 86056/30.12.2010, nr. 41660/31.12.2010, nr. 73885/31.12.2010, nr. 42382/31.12.2010), prin care a diminuat pensiile in diferite cuantumuri.

Reclamantii nu contesta corecta aplicare a Legii nr.119/2010, in sensul ca nu au invocat erori de calcul, ci au invocat neconformitatea legii cu prevederile din tratatele internationale la care Romania este parte.

Instanţa urmează a analiza situaţia reducerii cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de proprietate prin raportare la blocul de convenţionalitate, instanţa urmează a analiza situaţia reducerii cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (in continuare, CEDO), respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului s-a prevăzut că “Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

In alineatul 2 al aceleiaşi dispoziţii se arată că “Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau amenzilor”.

În primul rând instanţa urmează să analizeze dacă reclamantii se aflau în posesia unui bun în momentul recalculării pensiilor.

Principiul potrivit cu care art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie garantează dreptul de proprietate se regăseşte practic, în multe dintre hotărârile Curţii consacrate aplicării dispoziţiilor acestui text. Organele Convenţiei au extins protecţia instituită de art.1 şi la alte drepturi reale cum ar fi drepturile de creanţă.

În cauza Buchen v. Cehia s-a reţinut că pensia constituie un drept patrimonial motiv pentru care limitarea nejustificată a unui drept recunoscut, cum ar fi o pensie specială, drept nesocotit ulterior fără a existe o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 Paragraful 1 din Protocol nr. 1 CEDO dar şi o discriminare în sensul art. 1 din Constituţie şi a art. 1 din protocolul nr. 12.

De asemenea în acelaşi sens Curtea a reţinut că „din moment ce un stat contractant a adoptat o legislaţie care prevede acordarea în mod automat a unei prestaţii indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de vărsarea unor cotizaţii prealabile de către persoana interesată, această legislaţie dă naştere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de aplicaţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie” (Stec v.Royaume – Uni).

In cauza Kecko contra Ucrainei, cauză în care petentul a reclamat nepunerea în aplicare a unor dispoziţii legale ce priveau drepturi de natură salarială, sub cuvânt că fuseseră, prin efectul altor reglementări, suspendate, s-a apreciat că prin conceptul de „bunuri” din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 se are în vedere un sens autonom, care nu este limitat la proprietatea de bunuri fizice, şi este separat de clasificarea formală din legislaţia relevantă. Anumite alte drepturi şi interese, de exemplu datorii, activele la constituire, pot fi, de asemenea, considerate „drepturi de proprietate” şi, astfel, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii.

În cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei s-a statuat faptul că poate fi considerat un „bun” în accepţiunea Convenţiei existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări şi represiuni cu caracter politic, lege ce reprezenta o speranţă legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanţe, respectiv în anul 1998, articolul 9 din legea denumită de Curtea de la Strasbourg „legea din 11.11.1997”, făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care se vor putea obţine compensaţiile morale( legea nu a fost adoptată de autorităţile interne).

Curtea de la Strasbourg, în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne, reclamanţii aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997” o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Faţă de aprecierile Curţii de la Strasbourg, se poate lesne concluziona că şi partea din pensia de serviciu a reclamantilor a constituit un bun, în accepţiunea CEDO, bun de care recurentul a fost privat ca efect al recalculării.

În final instanţa mai reţine că în materie de prestaţii sociale Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate în anumite condiţii să ducă la naşterea unui drept protejat de art.1, adică dreptul de a beneficia la un moment dat de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiţii care sunt prevăzute de legislaţia naţională în materie.

Aşadar dreptul la pensie reprezintă un bun în înţelesul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, indiferent dacă acesta rezultă direct din lege sau este stabilit printr-o hotărâre judecătorească şi dacă se bazează sau nu pe principiu contributivităţii.

Pe de altă parte trebuie observat că petentii îşi legitimează interesul lor prin invocarea unei valori patrimoniale având semnificaţia unui drept câştigat, recunoscut si executat de stat în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001, suficient de clară si previzibilă la data pensionarii şi care le-a permis sa-si planifice acţiunile atât pe termen lung cât şi pe termen scurt pentru sine si familile lor, precum şi o anumită maniera de gestionare a bunurilor lor prezente şi viitoare.

Este firesc a recunoaşte oricărei persoane o asemenea prerogativa si orice intervenţie intempestiva a legiuitorului are, de cele mai multe ori, aşa cum este si situaţia de fata, ca efect afectarea substanţei dreptului in partea sa cea mai importanta.

In sustinerea tezei contrare, ca reclamantii nu detineau un bun, s-a invocat Decizia Curtii Constitutionale nr. 871/2010 in care s-a retinut ca acordarea suplimentului la pensie, respectiv partea de pensie ce a depăşit cuantumul contribuţiei asiguratului reprezintă politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie ca element constitutiv al acesteia si că partea necontributivă, ca element component al pensiei de serviciu, este supusă practic condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a o putea acorda.

Ca observatie preliminara, este de subliniat ca Curtea Constitutionala nu este competenta sa analizeze conformitatea legislatiei interne cu CEDO, ci doar cu Constitutia.

Din moment ce Curtea a declarat constitutionala Legea nr. 119/2010, este de la sine inteles ca acest aspect ramane definitiv transat. Ceea ce Curtea nu putea insa stabili este conventionalitatea Legii, conformitatea acesteia cu CEDO.

Apoi, este de observat că Legea nr. 164/2001 nu mentioneaza ca pensia de serviciu a militarilor ar fi constituita dintr-o parte contributiva si o parte necontributiva, adica un supliment si de altfel, nici nu avea cum sa faca o astfel de mentiune, fie si pentru simplul motiv ca militarii nu au achitat contributii de asigurari sociale in timpul activitatii.

De asemenea, legea de mai sus nu a prevazut niciodata faptul ca pensia de serviciu in intregul ei sau ceea ce se desemneaza in decizia Curtii Constitutionale ca fiind supliment, ar fi conditionata de existenta resurselor necesare in bugetul de stat.

Rezulta deci, ca introducerea notiunii de „supliment” pare sa aiba rolul exclusiv de a justifica diminuarea pensiilor de serviciu prin transformarea lor în pensii de asigurări sociale.

In aceeasi decizie, Curtea Constituţionala retine ca măsura eliminării pensiilor speciale nu impune ca o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, întrucât se aplică tuturor pensiilor speciale, iar nu selectiv şi nu prevede diferenţieri procedurale pentru diversele categorii cărora se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte, mai mult sau mai puţin, măsura reducerii venitului obţinut dintr-o atare pensie.

In primul rand se constata ca acest rationament tinde sa justifice numai inexistenta discriminarii intre persoanele care detin pensii de serviciu si nu inexistenta unui bun in sensul Conventiei.

Chiar si acest sens, se constata ca argumentele nu sunt pertinente.

Astfel, nu toti beneficiarii de pensii de serviciu au suportat transformarea pensiilor, pensionarii magistrati fiind exceptati de la o astfel de operatiune, desi in toate cazurile ratiunea instituirii pensiilor de serviciu a fost aceeasi si anume: compensarea partiala a restrangerilor, restrictiilor si diferitelor incompatibilitati la care au fost supusi in timpul activitatii (este adevarat ca intinderea acestor restrangeri a fost diferita, dar aceasta ar justifica cel mult o diferentiere de cuantum intre pensiile de serviciu, dar in niciun caz eliminarea lor completa).

In al doilea rand, se constata ca prin transformarea in pensii de asigurari sociale, pensiile de serviciu sufera diminuari din cele mai diverse, cuprinse, în medie, între 25% şi aproximativ 70-80%, ceea ce demonstrează că, sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot, in niciun caz, fi considerate ca egale.

Imprejurarea invocata de Curte, in sensul ca Legea nr. 119/2010 nu prevede diferite procente de diminuare a pensiilor este adevarata, dar este absolut nerelevanta, deoarece diferentele foarte mari de reduceri ale pensiilor, vor exista si ele vor rezulta, nu din scaderea lor automata cu anumite procente legale, ci din aplicarea unui alt algoritm de calcul al pensiei, respectiv cel din Legea nr. 19/2000 (actuala Lege nr. 263/2010).

Cu alte cuvinte, reducerile de pensii vor fi diferite, dar vor fi generate de altceva decat de aplicarea unor procente.

In al treilea rand, este de subliniat că potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, analiza sarcinii exorbitante se realizează punctual, de la caz la caz, spre deosebire de analiza Curţii Constituţionale care nu se apleacă asupra situaţiei faptice a unei persoane care a fost lipsită, spre exemplu de 70% din pensia ce i-a fost iniţial stabilită, pentru a vedea dacă, în exemplul dat, sarcina la care a fost supus individul a fost una exorbitantă şi mult prea împovărătoare, în evident dezechilibru cu interesul public.

Analiza Curţii Constituţionale se circumscrie, în limite exclusiv teoretice, raportării Constituţiei la dispoziţiile actului normativ analizat, în vreme ce instanţa de judecată trebuie să răspundă unor pretenţii concrete şi unor situaţii de fapt concrete pentru aprecierea cărora judecăţile teoretice rămân, fără îndoială, un punct de plecare, dar nu constituie, în toate cazurile, şi soluţia ce poate rezulta după o analiză concretă, iar nu aplicarea mecanică a unor considerente eminamente teoretice.

În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO conform căreia Convenţia apără drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii, după cum accesul la o instanţă de judecată trebuie să fie efectiv, nu numai prin prisma permisiunii procedurii de sesizare a instanţei, ci şi prin analiza efectivă a pretenţiilor formulate.

Mai mult decât atât, se poate privi pensia de serviciu pe care au primit-o reclamantii ca fiind un „bun” în înţelesul Convenţiei întrucât această pensie le-a fost plătită perioade indelungate de timp, de ordinul catorva ani, prin urmare legea care o prevedea nu a rămas neaplicată, ci a fost pusă în practică, pensia trebuind interpretata in sensul in care ea reprezinta „un bun existent” si nu doar o „speranţă legitimă” la dobândirea unui bun, respectiv un drept de creanţă împotriva Statului.

In cele ce succed, vor fi analizate şi celelalte condiţii dezvoltate în Jurisprudenţa CDEO referitoare la câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Nu se poate reţine ca serios argumentul potrivit căruia Statul a garantat constituţional reclamantului doar dreptul la pensie, nu şi cuantumul acesteia, întrucât, dreptul la pensie fiind un drept eminamente pecuniar, cuantificabil în bani, iar nu în vreo altă modalitate, garantarea sa, în absenţa luării în considerare a conţinutului concret al dreptului garantat, nu reprezintă o garanţie, ci o simplă formă fără fond, întrucât o garanţie reală se referă la un aspect cuantificabil, „palpabil” în cazul drepturilor cu un pronunţat caracter patrimonial, iar nu la un drept, considerat ca un element abstract, desprins de accepţiunea sa materială.

Aşa cum şi Curtea de la Strasbourg a reiterat constant în jurisprudenţa sa, este de datoria Curţii şi, prin extindere, inclusiv de datoria instanţelor interne din statele semnatare ale Convenţiei, să aibă drept scop protejarea unor drepturi efective, iar nu a unor drepturi iluzorii.

Or, dacă se acceptă teoria conform căreia Statul Român garantează doar dreptul la pensie, în abstract, în absenţa unei corelaţii cu suma ce reprezintă emolumentumul dreptului, înseamnă că se tinde spre ”protejarea” unor drepturi iluzorii, câtă vreme, în cazul pensiilor de serviciu, anumiţi salariaţi au optat pentru a-şi desfăşura serviciul în anumite sectoare de activitate publică, şi în considerarea răsplătirii constrângerilor şi limitărilor ce au survenit din exercitarea activităţii, prin prisma beneficierii, la vârsta pensionării, în baza unui stagiu de cotizare stabilit de lege, de o pensie al cărui cuantum să răsplătească restricţiile din timpul perioadei active, cuantum al cărui calcul nu a avut la bază ab initio principiul contributivităţii, principiu transpus în practică la calcularea pensiilor din sistemul asigurărilor sociale publice.

Dacă se acceptă teoria garantării dreptului la pensie, şi nu la cuantumul pensiei stabilite cu ocazia plăţii primei pensii, înseamnă că un principiu asemănător ar trebui aplicat şi în privinţa garantării dreptului de proprietate (există, de altfel, păreri care şi susţin că Statul Român aplică cu succes şi această interpretare în privinţa despăgubirilor persoanelor deposedate abuziv de proprietăţii imobiliare, prin imposibilitatea de obţinere a sumelor care să compenseze privarea nelegitimă de proprietate), în sensul în care Statul Român ar garanta doar dreptul la proprietate, in abstracto, fără a crea sau susţine mecanisme juridice sau administrative eficiente şi precise care să permită şi posesia materială a bunului imobil.

Atât în cazul dreptului la pensie, cât şi în cazul dreptului la respectarea proprietăţii, o garanţie eficientă şi egală este reprezentată de respectarea şi neatingerea substanţei materiale a bunului ce formează obiectul dreptului, care rămâne exclusiv o noţiune juridică.

Bunul în cazul pensiei este reprezentat de suma de bani ce constituie cuantumul pensiei, în vreme ce în cazul proprietăţilor imobiliare, bunul este terenul sau clădirea în sine, iar privarea de care face vorbire jurisprudenţa Curţii trebuie raportată la aceste bunuri în materialitatea lor, iar nu la noţiunea complet abstractă a dreptului ce reprezintă dimensiunea juridică a respectivelor bunuri.

[Introducem o paranteza, care nu se regaseste in continutul sentintei, cu o comparatie mundana. Este ca si cum dumneavoastra ati detine o casa cu 10 camere si vi s-ar expropria 9, apoi vi s-ar spune ca nu s-a atins dreptul, ci doar cuantumul, si nu este nici o masura retroactiva, caci cele 9 camere vi se vor expropria doar pentru viitor, caci pe trecut... ei, v-ati cam bucurat de ele.]

De altfel, o asemenea acceptiune a notiunii de drept contrazice concepte juridice elementare precum raportul juridic, actul juridic si dreptul subiectiv.

Astfel, structura raportului juridic in general, si a celui de asigurari sociale in special, este compusa din parti, continut si obiect, in care continutul raportului este dat de drepturile si obligatiile partilor, iar obiectul raportului este dat in principal de actele materiale, adica din actiunile sau inactiunile la care partile sunt obligate, iar in secundar de bunul material, concret, asupra caruia poarta actiunile sau inactiunile.

Cu alte cuvinte, dreptul generic la pensie (in realitate, dreptul la o suma de bani, pensia nefiind un bun in sine, ci doar denumirea acelei sume de bani) poate reprezenta cel mult continutul raportului juridic de dreptul asigurarilor sociale, in timp ce suma concreta ce reprezinta cuantumul pensiei si actiunea fizica de plata a acesteia reprezinta obiectul raportului juridic.

Or, ignorarea cuantumului concret al pensiei echivaleaza practic cu inexistenta raportului juridic, deoarece il lipseste de unul din elementele constitutive si anume obiectul.

De asemenea, actul juridic care genereaza raportul juridic de asigurari sociale (ex.incadrarea in sistemul public insotita de plata contributiilor de asigurari sociale, incadrarea in sistemul militar etc.) trebuie sa aiba un obiect care este insusi obiectul raportului juridic pe care il genereaza si consta in principal in actiunile sau inactiunile la care partile sunt obligate, iar in subsidiar din bunul la care se refera aceste acte materiale.

Una din conditiile obiectului actului juridic este aceea ca el sa fie determinat sau determinabil, aceasta insemnand in cazul bunurilor de gen, cum sunt banii, fie ca suma sa fie stabilita in concret, fie ca ea sa poata fi determinata in concret pe baza unor criterii clare.

Acelasi rationament subzista si in cazul dreptului subiectiv care consta in prerogativa titularului de a pretinde o anumita conduita din partea celui obligat, constand in a da ceva, unde „ceva” reprezinta suma de bani concreta ce reprezinta pensia.

De asemenea, este lesne de constatat ca in lipsa determinarii sumei concrete, nu se poate stabili nici conduita persoanei obligate si, implicit, nici dreptul subiectiv al beneficiarului.

Reclamantii au avut prin urmare, la data intrării in vigoare a Legii 119/2010, un bun actual în accepţiunea Convenţiei astfel că urmează a se analiza dacă există o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerinţă care să fi avut ca efect privarea reclamantilor de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Partea a doua a art.1 din Protocolul nr.1 statuează 3 condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun, după cum urmează:

1) privarea de bun să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie;

2) să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi

3) să fie conformă cu principiile generale a dreptului internaţional. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a mai adăugat la acestea 2 condiţii specifice situaţiei de privare de proprietate şi anume: necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului şi orice limitare a dreptului de proprietate trebuie să fie proporţionala cu scopul avut în vedere la instituirea ei.

1. Cu privire la prima condiţie, respectiv ingerinta să fie prevăzută de lege, se apreciază ca fiind satisfăcută în cauza de faţă întrucât desfiinţarea pensiei de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forţa legii, lege rezultata ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern in fata Parlamentului.

Insă legea trebuie sa fie suficient de clară şi previzibilă.

Previzibilitatea poate avea însă şi un sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci şi posibilitatea de a modifica legile pentru viitor.

Persoanele au astfel un drept la continuitatea acţiunii statale.

Acest drept presupune că statul nu poate încălca încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acţiunii sale.

Reclamantii sunt beneficiarii unei pensii de serviciu de mai multi ani, moment în care nu s-a pus problema schimbării legii.

In acest context al previzibilitatii legii este deosebit de relevanta practica legislativa interna in domeniul asigurarilor sociale.

Or, se constata ca Romania nu a cunoscut perioade de diminuare a pensiilor aflate in plata, dimpotriva legiuitorul roman aplicand constant principiul protejarii drepturilor castigate, modificarile legislative presupunand indexari sau majorari ale acestor drepturi.

Mai mult, chiar si in perioade de dificultati economice sau in care s-au aplicat reforme substantiale in sistemul de pensii, ce au presupus recalculari ale pensiilor, legiuitorul a prevazut mentinerea in plata a pensiei mai mari, putand fi amintita aici OUG nr. 4/2005, aplicabila, este adevarat, sistemului public de pensii, dar relevanta pentru optica legislativa.

Or, aceasta practica legislativa, intarita de discursul public atat politic, sindical, cat si al societatii civile, a creat convingerea populatiei ca drepturile de pensie nu pot fi afectate in sens negativ, Legea nr. 119/2010 avand deci un vadit caracter imprevizibil.

Mai mult, instanta constata ca Legea nr. 119/2010 are efect retroactiv deoarece se aplica unor situatii juridice nascute sub imperiul unei legi anterioare, respectiv ale Legii nr. 164/2001.

Mai mult, raportul juridic de dreptul asigurarilor sociale legat intre reclamanti si stat a fost definitivat la momentul iesirii la pensie si emiterii primei decizii de pensionare, data la care atat drepturile si obligatiile partilor, cat si continutul lor concret, au fost fixate clar si definitiv.

Ulterior acestui moment, singura problema care se mai ridica una de executare a obligatiilor si nu de stabilire a lor.

Trebuie precizat ca raportul juridic de dreptul asigurarilor sociale prezinta unele aspecte particulare, unul fiind acela ca obligatiile reciproce ale partilor nu se nasc in acelasi moment, putandu-se vorbi astfel de un moment al nasterii raportului juridic si de unul al definitivarii lui.

Mai exact, momentul incadrarii in munca a salariatului, naste obligatia acestuia de a plati contributiile de asigurari sociale si dreptul corelativ de a obtine o pensie al carei cuantum este incert la acest moment, drept conditionat de indeplinirea conditiilor pe care legiuitorul le va fixa la un moment dat (cu alte cuvinte, este un drept sub conditie pur potestativa din partea celui care se obliga, statul fixand unilateral conditiile si cuantumul pensiei).

In momentul in care se constata ca sunt indeplinite conditiile de pensionare stabilite pentru un moment dat in timp de lege si se emite decizia de pensionare, dreptul la pensie devine cert, in cuantumul stabilit de legislatia in vigoare la momentul emiterii deciziei, nascandu-se corelativ obligatia statului de a plati acest cuantum al pensiei pe viitor, iar raportul juridic fiind definitiv fixat.

Desigur, situatia pensionarilor militari este una speciala, acestia avand beneficiul de a nu fi supusi obligatiei de plata a contributiei de asigurari sociale, aceasta neinsemnand insa ca in momentul emiterii deciziei de pensionare, raportul juridic nu este definitivat.

O alta particularitate a acestui tip de raport juridic consta in faptul ca statul detine un control permanent si total asupra obligatiilor reciproce ale partilor, avand astfel puterea de a face previziuni si de a regla oricand eventualele deficite ale bugetelor implicate.

Astfel, statul este cel care poate decide oricand pe parcursul activitatii unui salariat, sa introduca obligatia platii contributiilor de asigurari sociale sau sa le mareasca valoarea.

De asemenea, statul poate sa modifice conditiile de pensionare oricand pana in preziua iesirii la pensie a unei persoane, putand astfel sa ingreuneze conditiile cu consecinta amanarii pensionarii si realizarii astfel a unor economii bugetare.

Mai mult si mai ales, statul are posibilitatea de a modifica in preziua iesirii la pensie a unei persoane, insasi cuantumul pensiei ce se va plati, in sensul diminuarii ei, astfel incat sa se realizeze si de aceasta data anumite economii banesti.

Se observa deci ca salariatul este, pana la definitivarea raportului juridic de asigurari sociale, intr-o permanenta dependenta fata de politica statului in materie, fiind expus unei stari constante de incertitudine si fiind nevoit sa se supuna oricaror masuri financiare pe care statul le-ar putea impune la un moment dat.

Or, pentru a conferi totusi certitudine si stabilitate raportului juridic de asigurari sociale, pentru a evita expunerea persoanei la abuzuri si masuri discretionare, cu consecinte patrimoniale si nu numai deosebit de grave, tinand seama de situatia vulnerabila in care se afla persoana pensionata care se presupune ca si-a diminuat considerabil capacitatea de munca din cauza varstei si, eventual, a bolii, se impune oferirea unui instrument de protectie adecvat.

Acest instrument consta in garantarea dreptului asupra cuantumului concret al pensiei astfel cum a fost el fixat de stat, aceasta presupunand evident nediminuarea lui pe viitor.

In acest context trebuie precizat ca nu s-ar putea imputa pensionarului lipsa de prevedere a statului care ar putea avea ca efect la un moment dat crearea unui dezechilibru in sistemul de pensii, deoarece statul a avut la indemana toate mijloacele pentru a previziona si controla evolutia sistemului.

Desigur, nu i se poate interzice statului, dupa cum de altfel s-a aratat mai sus, ca la un moment dat, acesta sa hotarasca diminuarea pensiilor, dar aceasta masura nu s-ar putea aplica pensiilor deja aflate in plata, ci numai celor ce se vor naste pe viitor.

Cu alte cuvinte, concluzionand, dreptul la pensie este supus legii sub imperiul careia s-a nascut, adica legii aplicabile la momentul emiterii deciziei de pensionare, in caz contrar incalcandu-se atat principiul neretroactivitatii legii, cat si stabilitatea si certitudinea raporturilor juridice.

2. Analizând cea de-a doua condiţie, respectiv să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desfiinţa pensia de serviciu instanţa reţine următoarele:

Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii 119/2010 ca „se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010” datorita evoluţiei crizei economice în anul 2009 si extinderea acesteia în cursul anului 2010 precum şi acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale.

In ceea ce priveste reducerea cheltuielilor bugetare, se constata ca legiuitorul s-a rezumat la a prezenta un scop general, fara a oferi insa si informatiile necesare pentru a se aprecia asupra realitatii acestui obiectiv, asupra necesitatii luarii masurilor, asupra impactului pe care acestea il vor avea etc.

Astfel, legiuitorul nu indica, de exemplu, cuantumul tuturor pensiilor aflate in plata, cuantumul pensiilor calificate ca „speciale”, cuantumul bugetului asigurarilor sociale pe anul 2010 si pe anii anteriori, al sumei alocate de la bugetul de stat, al reducerii ce se va realiza prin transformarea pensiilor de serviciu, numarul total al pensionarilor, numarul pensionarilor de serviciu si, mai ales, de ce aceasta era singura masura posibila pentru reechilibrarea bugetara.

Faţă de această surprinzătoare lipsă, în condiţiile în care numărul celor afectaţi de schimbarea modalităţi de plată a drepturilor de pensie depăşeşte o sută de mii de persoane, nu se poate decât specula că scopul legitim avut în vedere de legiuitor ar fi fost reflectat de interesul public.

Însă, şi acest interes public nu trebuie să rămână într-o conotaţie exclusiv abstractă în care devine imposibil de evaluat şi cuantificat.

Dimpotriva, el trebuie prezentat intr-o maniera cat se poate de concreta, pe baza de cifre şi realităţi concrete, pentru a se putea aprecia în ce măsură reprezintă într-adevăr un argument serios sau este doar un pretext pentru a da o aparenţă de fundamentare economică unei legi prin care se reduce substanţial cuantumul unor pensii, dar se omite a se explica, în termeni economici, cum se stimulează dezvoltarea economică a ţării şi care este cuantumul economiei bugetare realizate, raportat la efortul bugetar anual de plată a tuturor pensiilor.

In ceea ce priveste cea de-a doua motivatie, referitoare la acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale, se constata ca legiuitorul nu a indicat in concret nici la ce acorduri face referire si nicio clauza relevanta din cuprinsul acestora din care sa rezulte ca recalcularea pensiilor de serviciu ar fi reprezentat o conditie impusa statului roman.

Mai mult, chiar daca aceste acorduri conţin promisiunea guvernului de a adopta prevederile legale în discuţie nu înseamnă că acei creditori au stabilit unilateral aceste condiţii, ei limitându-se la a indica obiectivele ce urmează a fi atinse (ex. reducerea cheltuielilor bugetare), însă alegerea celor mai adecvate măsuri rămâne la discreţia Statului.

Or, daca masurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foşti angajaţi din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridica a unor masuri cu caracter excepţional, atunci este cu totul evident ca Legea 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituţia revizuita deoarece lipseşte una din cele două caracteristici esenţiale, care ar permite evocarea sa, şi anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalcularii pensiilor fiind unul definitiv si nu temporar.

Legiuitorul a incercat sa suplineasca lipsa unei motivari adecvate pentru aceste masuri, prin inserarea unor consideratii de ordin general in preambului unui act normativ ulterior, respectiv OUG nr. 59/2011 in care se arată următoarele :

„In temeiul Legii 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor, s-a dispus recalcularea tuturor pensiilor speciale prin determinarea punctajului mediu anual si a cuantumului fiecarei pensii, utilizandu-se algoritmul de calcul prevazut de legislatia in domeniul asigurarilor sociale, in scopul asigurarii egalitatii de tratament pentru toti beneficiarii sistemului public de pensii, avand in vedere exigentele subliniate de puterea judecatoreasca in cadrul controlului jurisdictional exercitat cu ocazia aplicarii Legii nr. 119/2010,

În vederea instituirii unor masuri legislative pe baza carora institutiile implicate să poată realiza toate procedurile administrative necesare stabilirii drepturilor de pensie intr-un mod obiectiv si justificat, se impune instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor, cu respectarea principiului contributivitatii si egalitatii, scopul fiind acela de a se stabili in mod just si echitabil drepturile de pensie pe care persoanele vizate de prezenta ordonanta de urgenta sunt indreptatite sa le primeasca, astfel incat acestea sa aiba posibilitatea sa identifice si sa depuna la casele teritoriale de pensii toate documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul intregii activitati profesionale.

Deoarece aceste imprejurari vizeaza interesul public si constituie elementele unei situatii extraordinare, ce nu sufera amanare, se impune adoptarea de masuri imediate pentru reglementarea unor aspecte in scopul revizuirii pensiilor recalculate prevazute la art. 1 lit. c)—h) din Legea nr. 119/2010. In temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta”.

Nu s-a precizat în concret care sunt acele exigenţe subliniate de puterea judecătorească cu prilejul controlului jurisdictional exercitat cu ocazia aplicarii Legii nr. 119/2010, şi cu atât mai puţin rezultă din modalitatea de reglementare scopul asigurarii egalitatii de tratament pentru toti beneficiarii sistemului public de pensii.

3. Cu privire la cea de-a a treia condiţie, respectiv ca ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, instanţa are în vedere că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera SA şi alţii contra Belgiei şi cauza Străin şi alţii împotriva României).

Pentru a stabili dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru şi în special dacă nu obligă pe contestatoare să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă Curtea a statuat deja, că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Protocolul nr.1 decât în cazuri excepţionale(cauza Ex Regele Greciei şi alţii împotriva Greciei; cauza Broniowski împotriva Poloniei).

În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice a despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi spre exemplu principiul egalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski). Cu atât mai mult absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie.

Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1, Curtea ajungând la concluzia că aceasta obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că în absenţa unei indemnizări art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi eficace a dreptului de proprietate în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

Privarea de proprietate impune aşadar obligaţia Statului de a-l despăgubi pe proprietar pentru că, fără plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituite o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin procedural.

În lumina considerentelor expuse se constată că Legea 119/2010 şi OUG 59/2011 nu oferă reclamantilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză.

Mai mult, desfiinţarea pensiei de serviciu concomitent cu înlocuirea acesteia cu pensia de asigurări sociale echivalează în concret cu imposibilitatea reclamantilor de a-şi mai recupera vreodată diferenţa reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu şi pensia de asigurări sociale au dus la ruperea în defavoarea acesteia a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în cauza Pravednya v. Rusia a decis că există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie prin revizuirea, prin acte normative/administrative a unei pensii stabilite pe cale judecătorească. Şi în această cauza Curtea a reţinut că o „cerere” cu privire la dreptul la pensie poate constitui „bun” în înţelesul art.1 din Protocolul nr.1 dacă este suficient de bine stabilită pentru a fi aplicată, iar o lipsire de proprietate potrivit unei legi ulterioare poate fi justificată doar de „ interesul public”, interes care poate justifica o schemă eficientă şi armonioasă de Pensii, de dragul căreia Statul îşi poate modifica legislaţia. Totuşi posibilul interes al Statului de a asigura o aplicare uniformă a legii pensiilor nu poate viza retroactiv recalcularea unei pensii stabilite pe cale judiciară. Curtea a considerat că, lipsind reclamantul de dreptul de a beneficia în cuantumul stabilit în hotărârea finală, Statul încalcă justul echilibru între interesele în discuţie, cel general şi cel individual.

Mai observă instanţa că, procedându-se la recalcularea pensiei şi la lipsirea reclamantilor de cea mai mare a dreptului de pensie deja câştigat s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al acesteia, atingere care în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

In speţa de fata, micşorarea cu 10-50% a cuantumului pensiei are fără doar si poate o asemenea semnificaţie, contrar celor lapidar enunţate de Curtea Constituţionala care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a dreptului si nu de o pierdere a dreptului în substanţa sa.

Insă, după cum a constatat Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Sporrong et Lonnroth contra Suediei, limitările aduse dreptului de proprietate de către autorităţile statale au făcut ca acesta sa devina „precar” cu consecinţe asupra valori bunurilor ce formează obiectul acelui drept.

Acest aspect este enunţat in cauza Muller versus Austria, prin care s-a decis în sensul că „o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrâneţe”.

Curtea a decis ca, şi dacă Statul reduce temporar pensia în situaţii de recesiune economică rapidă, rămâne totuşi un corp de principii de la care acestuia îi este interzis să deroge şi a considerat esenţial să examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanţa sa – in cauza Kjartan Ásmundsson c. Islanda, cererea nr. 60669/00, 2005.

In speta, se constata in primul rand ca povara masurilor de reechilibrare a bugetului de asigurari sociale a fost suportata de o mica parte din pensionari si anume doar de beneficiarii pensiilor de serviciu, adica de mai putin de 10% din cele 4 milioane de pensionari, fara ca statul sa ofere explicatii pertinente cu privire la motivele acestei alegeri.

Măsura transformării pensiilor de serviciu în pensii obişnuite nu a respectat cerinţa justului echilibru, fiind evident că o astfel de măsură care a ţintit în special categorii de foşti salariaţi cu o carieră şi grad de specializare cu mult peste media celorlalţi pensionari, nu a produs efectele pretinse, respectiv nu a redus semnificativ pasivul bugetar reprezentat de plata tuturor pensiilor, de vreme ce Statul a continuat să plătească peste 4 milioane de pensii în aproximativ acelaşi cuantum.

In al doilea rand, în cazul individual al reclamantilor, reducerea pensiei într-un procent de aproximativ 75% (de la 6.049 lei la 1.462 lei) nu se justifică, prin prisma proporţionalităţii sarcinii impuse, câtă vreme cuantumul tuturor celorlalte pensii, în contextul crizei economice pentru depăşirea căreia s-a susţinut că s-a luat măsura eliminării pensiilor de serviciu, cu o singură excepţie, respectiv cea a categoriei magistraţilor pensionari, nu a fost diminuat prin reduceri.

Imprejurarea invocata de stat in sensul ca masura se aplica tuturor categoriilor de pensionari vizaţi de Legea nr.119/2010, desi adevarata, nu este relevanta, deoarece o sarcină rezultată din pierderea unei sume de bani nu devine mai uşor de suportat pentru că şi alţi pensionari, destul de puţini la număr raportat la întreaga categorie a pensionarilor aflaţi în situaţii identice, suportă aceeaşi diminuare sau una apropiată ca şi cuantum.

Rămâne însă esenţial ca orice măsură luată de către Stat, prin prisma jurisprudenţei CEDO, în respectarea şi aplicarea Protocolului nr.1, să se justifice în mod obiectiv, or din această perspectivă, se poate reţine că: nu se cunoaşte cu exactitudine care este economia bugetară realizată raportat la nivelul efortului bugetar presupus de plata a peste 4 milioane de pensii; nu se explică cum măsura de transformării unor pensii, măsură ce a presupus prin scăderi semnificative ale cuantumului pensiilor aflate în plată pentru un procent de aproximativ 10% dintr-un total de peste 4 milioane de pensii, a putut ajuta în mod real la depăşirea unei situaţii economice dificile.

Necunoscându-se răspunsul la aceste întrebări, nu se poate extrage decât o singură concluzie, şi anume că, în acord cu jurisprudenţa CEDO în materia respectării dreptului de proprietate, reclamantului recurent i-a fost stabilită o sarcină deosebit de împovărătoare, în raport de interesul comunităţii, ceea ce a condus la un evident dezechilibru între cerinţele satisfacerii interesului general şi imperativul respectării dreptului de proprietate al recurentului reclamant.

Pentru toate aceste motive instanţa consideră că prin recalcularea pensiei de serviciu şi transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, în baza legii 119/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1

Referitor la dreptul de acces la justitie

Tribunalul a statuat anterior asupra încălcărilor despre care s-a făcut vorbire, chiar daca prin decizia 871/2010 Curtea Constituţională a decis ca dispoziţiile Legii privind stabilirea unor masuri in domeniu pensiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, din următoarele considerente :

Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea litigiului sunt obligate în temeiul prevederilor art.20 din Constituţie şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale care contravin acestor reglementări internaţionale.

Chiar dacă prin decizia Curţii Constituţionale s-a analizat conformitatea noii legi cu anumite dispoziţii constituţionale pe care Curtea le-a analizat în limitele investirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că această decizie nu poate să acopere prin problema de drept analizată şi prin considerentele acolo expuse toate aspectele referitoare la speţa dedusă judecăţii; concordanţa legii 119/2010 cu textele constituţionale pe care Curtea a constatat-o cu toată ampla motivare asupra ameninţării la adresa stabilităţii economice nu se poate substitui aprecierii instanţelor în orice situaţie în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.

Instanţele interne independente şi imparţiale, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepţiunea Legii 304/2004 sunt şi trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competenţă şi singurele investite cu puterea de a aprecia în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text de lege dintr-o lege internă sau să aplice direct o normă internaţională în baza prevederilor art.20 alin 2 din Constituţie.

Aşadar a nega prerogativa instanţelor de a aprecia ele însele în mod independent şi imparţial asupra modului de aplicare şi interpretare a unei legi sub motivul că o anumită interpretare a aceleiaşi legi a fost făcută de Curtea Constituţională înseamnă a le nega acestora puterea (şi obligativitatea) de a soluţiona pretenţia dedusă judecăţii, ceea ce ar însemna practic un regretabil regres în evoluţia statului de drept, din perspectiva cerinţelor primului paragraf al art.6 din Convenţie.

Chiar Curtea Constituţională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008 a reţinut faptul că nu are atribuţia de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislaţia supranaţională, aceasta revenind instanţelor judecătoreşti arătând: „ de altfel instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu acesta”.

Obligativitatea judecătorului naţional de a aplica cu prioritate reglementările internaţionale faţă de legislaţia internă, chiar dacă s-a procedat la verificarea constituţionalităţii acesteia de către Curtea Constituţională a fost statuată şi în materia dreptului comunitar care are de asemenea preeminenţă faţă de dreptul intern la fel ca şi prevederile internaţionale referitoare la protecţia juridică a drepturilor omului

Acest principiu al supremaţiei dreptului comunitar a fost consacrat prin Hot. Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 15.07.1964 – Costa E.N.E.L şi Cauza Amministratione delle finanze deloo Stato c. Simmenthal, prin care s-a statuat că „Judecătorul naţional însărcinat să aplice în cadrul competenţei sale dispoziţiile dreptului comunitar are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aşteptat eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanţa de contencios constituţional”.

Aplicând cu prioritate reglementările internaţionale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar instanţele de judecată nu depăşesc limitele judecătoreşti şi nu îşi arogă atribuţii specifice celorlalte puteri în stat (legislativă şi executivă) deoarece nu creează noi norme ci la aplică pe cele internaţionale existente în defavoarea celor interne, norme internaţionale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.

Faţă de considerentele expuse instanţa constată că pretenţile reclamantilor sunt întemeiate şi în consecinţă urmează să admită contestaţia formulată, sa anuleze deciziile nr. 33848/22.12.2010, nr. 88297/31.12.2010, nr. 32658/31.12.2010, nr. 80311/31.12.2010, nr. 97625/1.01.2011, nr. 80602/31.12.2010, nr. 86056/30.12.2010, nr. 41660/31.12.2010, nr. 73885/31.12.2010, nr. 42382/31.12.2010, emise de parat.

Totodata, instanta va obliga paratul la plata catre fiecare reclamant a diferentei dintre pensia de serviciu stabilita conform Legii nr. 164/2001 sau Decr. nr. 214/1977, platita in decembrie 2010 si pensia incasata pe perioada 1.01.2011 pana la emiterea unei eventuale noi decizii de recalculare, actualizata cu indicele de inflatie, plus dobanzi legale aferente, calculate pana la data platii efective a platii initiale de serviciu.

Cu referire la anularea deciziilor de mai sus, paratul a sustinut ca o astfel de masura nu s-ar mai justifica deoarece OUG nr.1/2011 a prevazut ca pensiile vor fi supuse unei noi operatiuni de recalculare dupa ce se vor obtine toate adeverintele doveditoare ale veniturilor militarilor si ca pana la acel moment se vor mentine in plata pensiile de serviciu nediminuate.

Instanta constata ca aceasta aparare nu poate fi primita si ca exista in continuare un interes in anularea deciziilor pentru urmatoarele motive:

In primul rand, prin prezenta sentinta instanta a inlaturat „de plano” , de principiu, dreptul statului de a tranforma pensiile de serviciu in pensii in sensul Legii nr.19/2000, rezultand astfel ca o astfel de recalculare va fi nelegala indiferent daca este facuta printr-o singura decizie sau va fi urmata de noi decizii de revizuire, astfel incat interesul reclamantilor de a-si vedea recunoscut dreptul la pastrarea pensiile de serviciu nu poate fi tagaduit.

In al doilea rand, din interpretarea sistematica a art. 6 si 7 din OUG nr. 1/2011, rezulta cu claritate ca mentinerea in plata a pensiilor de serviciu din decembrie 2010, pe tot parcursul anului 2011, este numai aparenta sau, in orice caz, numai provizorie, deoarece dupa emiterea deciziilor de revizuire se va face o regularizare retroactiva a pensiei, pentru intreaga perioada 01.01.2011-31.12.2011, in functie de noul cuantum rezultat, urmand, fie ca pensionarul sa restituie sumele primite in plus, fie organul de pensii sa achite un supliment.

Cum cel mai probabil noile cuantumuri ale pensiei recalculate in baza Legii nr. 19/2000 vor fi mai mici decat pensia militara de serviciu stabilita potrivit Legii nr. 164/2001 (eliminarea privilegiilor prin diminuarea pensiei de serviciu fiind obiectivul declarat public al Legii nr.119/2010), rezulta ca militarii pensionati vor fi supusi unei noi privatiuni, prin obligarea lor la restituirea retroactiva a unei parti a pensiei, al carei cuantum le este cu totul necunoscut in prezent, situatia lor materiala fiind supusa in aceasta perioada de tranzitie unei vadite stari de incertitudine.

Cu alte cuvinte, mentinerea in plata in anul 2011 a pensiei de serviciu, prevazuta de art. 6 din OUG nr. 1/2011, nu este consecinta recunoasterii de catre statul roman a dreptului militarilor de a primi in continuare aceasta pensie, ci un simplu act de creditare temporara a acestora, insotit evident de obligatia de restituire ulterioara a sumelor cu care au fost imprumutati, adica a diferentei de pensie tolerate in plata.

OUG nr. 1/2011 justifica mentinerea in plata a pensiei de serviciu prin imposibilitatea practica a beneficiarilor de pensii de a obtine actele doveditoare ale veniturilor lor, in scurtul interval de 5 luni stabilit de Legea nr. 119/2010 (01.08.2010-31.12.2010) si in consecinta, inverseaza sarcina probei, stabilind in sarcina unitatilor detinatoare obligatia furnizarii datelor (art. 1, alin. 2) si intr-un termen de 9 luni, deci aproape dublu.

Se constata insa ca, desi leguitorul isi recunoaste propria greseala de legiferare produsa prin art.2 din HG nr. 735/2010 si chiar abroga acest act normativ, nu o ofera beneficiarilor o protectie corelativa, de exemplu, prin mentinerea definitiva pe parcursul anului 2011 a pensiei d e serviciu aflate in plata in decembrie 2010, expunandu-i pe acestia unei stari de incertitudine financiara.

Se observa ca art. 2 din HG nr. 735/2010 a stabilit in sarcina beneficiarilor de pensii de serviciu o sarcina disproportionata si excesiva, constand in obligarea lor la procurarea actelor doveditoare ale veniturilor, sarcina care, pe de o parte, produce in majoritatea cazurilor efecte in detrimentul acestor persoane (deoarece duce la diminuarea pensiilor), iar pe de alta parte, s-a dovedit in timp imposibil de indeplinit, chiar din cauza statului, ale carui institutii din sistemul national de aparare, ordine publica si siguranta nationala, precum si din sistemul administratiei penitenciarelor, fie nu au putut procesa in timp util cererile beneficiarilor, fie nu au pastrat evidente complete si corecte ale datelor solicitate.

Or, pentru suportarea acestei sarcini excesive, statul ar fi trebuit sa instituie in favoarea beneficiarilor masuri de protectie adecvate, cea mai potrivita fiind mentinerea definitiva in plata a pensiei de serviciu, pe toata perioada de tranzitie.

In ceea ce priveste capatul de cerere privind obligarea paratului la plata catre reclamanti a cheltuielilor de judecata, se constata ca reclamantii nu au facut dovada cheltuielilor, astfel incat, pretentia va fi respinsa ca neintemeiata.”

Cecilia JABRE
Judecator, Tribunalul Bucuresti

Î: Mai există în  România pensii militare de serviciu?

R: Potrivit dispozitiilor art. 82   alin. (7)  Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 (republicată) privind statutul judecatorilor si procurorilor, lege publicată in MONITORUL OFICIAL nr. 64 din 26 ianuarie 2012,
 

          Judecãtorii şi procurorii pot opta între pensia de serviciu şi pensia din sistemul public. Judecãtorii şi procurorii militari pot opta între pensia de serviciu şi pensia militarã de serviciu....

La art. 85 alin.2 se prevede :

          Pensiile de serviciu ale judecãtorilor şi procurorilor, precum şi pensiile de urmaş prevãzute la art. 84 se actualizeazã ori de câte ori se majoreazã indemnizaţia brutã lunarã a unui judecãtor şi procuror în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum şi a sporului de vechime. Dacã în urma actualizãrii rezultã o pensie de serviciu mai micã, judecãtorul sau procurorul îşi poate pãstra pensia aflatã în platã.

Cititi aici concluziile scrise depuse de maestrul Ion Panaitesc în cauza ce formează obiectul   Dosarului confecţionat   în vederea judecării  locotenentului Alexandru Gheorghe  de către Consiliul de judecată

http://static.luju.ro/files/2012/februarie_2012/05/note_scrise_acte_premergatoare.pdf

Care sunt Codurile COR specifice mediului cultic?

Potrivit Ordinului nr. 1.832 din 6 iulie 2011 privind aprobarea Clasificarii ocupatiilor din Romania - nivel de ocupatie (sase caractere) exista grupa 2636 Specialişti în religie.

Specialiştii în religie perpetueazã tradiţiile sacre, practicile şi credinţele religioase. Aceştia oficiazã servicii religioase, celebreazã sau administreazã ritualurile unei credinţe religioase sau confesionale, oferã îndrumare spiritualã şi moralã şi îndeplinesc alte funcţii asociate cu practicarea unei religii.

263601 arhiepiscop

263602 arhiereu-vicar

263603 arhondar

263604 cantor

263605 capelan

263606 cardinal

263607 chevrasameş

263608 cântãreţ bisericesc

263609 consilier culte

263610 conducãtor arhiepiscopal

263611 diacon

263612 episcop

263613 exarh

263614 haham

263615 harmonist

263616 hatip

263617 imam

263618 inspector culte

263619 majghian

263620 melamed

263621 mitropolit

263622 muezin

263623 muftiu

263624 organist

263625 pastor

263626 patriarh

263627 preot

263628 preşedinte culte

263629 protopop

263630 provicar

263631 rabin

263632 secretar culte

263633 stareţ - stareţã

263634 treibar

263635 vestitor

263636 vicar