Ce este statul ?

O întrebare aparent banală cel puţin până la momentul în care încerci să-i găseşti un răspuns:

Nietzsche, “O turmă bălaie de animale de pradă, o rasă de stăpâni şi de cuceritori care, cu toată organizarea militară şi întreaga ei putere de constrângere se năpusteşte cu înspăimântătoarele sale fălci asupra unei populaţii care-o depăşeşte copleşitor ca număr, dar care-a rămas la starea de anorganic… aceasta este originea statului.”

Lester Ward, “Statul, întrucât se opune organizării tribale, începe prin cucerirea unei rase de către alta.”

Oppenheimer, “Pretutindeni, vedem un trib războinic încălcând frontierele unui popor mai slab, apoi transformându-se în nobilime şi întemeind statul.”

Cea mai interesantă teorie, dintre sutele găsite, o are istoricul şi filosoful Will Durant. Iată ce spunea el:

“Statul se instituie cu uşurinţă când reuşeşte să unească un anumit număr de grupuri, ce trăiesc într-o stare foarte apropiată de natură, într-un întreg mai bine ordonat şi mai apt pentru comerţ. Şi nici chiar atunci acest regim nu poate dăinui cu adevărat, decât dacă progresul invenţiilor a pus la dispoziţia clasei dominante mijloace suficient de puternice încât să înăbuşe orice revoltă. În timp, populaţia uită originea autorităţii care o domină. … Orice stat a început prin constrângere; apoi supunerea a devenit inconştientă şi, curând, fiecare cetăţean şi-a simţit inima tresărindu-i de loialitate la vederea drapelului. ”

Aici va puteti exprima parerea si sa dati propria definitie.

Ce se întampla cu petițiile anonime?

R: Potrivit art. 7 din Ordonanță nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 233/2002, petițiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare ale petiționarului nu se iau în considerare şi se clasează. 

În sensul Ordonanței nr. 27/2002, prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, prin care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților şi instituțiilor publice centrale sau locale.

Va stau la dispoziție  în cazul în care doriți sprijin în formularea corecta a unor  contestații sau petiții (cereri, reclamații, sesizări sau propuneri formulate în scris ori prin poştă electronică) adresate autorităţilor şi instituțiilor publice centrale sau locale.

Cele 10 porunci

După ce Şi-a scos poporul din robia Egiptului şi mai înainte ca să-i ducă în ţara făgăduită, Dumnezeu i-a aşezat pe evrei sub autoritatea „teocratici", dîndu-le la Sinai, Constituţia neamului: „cele 10 porunci" (Exod 20:1-17).

Niciodată nu au fost scrise principii mai valabile pentru sănătatea spirituală şi socială a oamenilor ca acestea. Cele 10 porunci au fost aşezate în piatră de însuşi degetul lui Dumnezeu (Exod 31:18).

„Decalogul" (cele zece cuvinte" - în limba greacă) se împarte în două seturi de porunci. Primele patru reglementează relaţia noastră pe verticala transcendentală, cu Dumnezeu, iar următoarele şase reglementează comportamentul nostru pe orizontală, în relaţiile interumane. Iată cum poate fi rezumat conţinutul celor zece porunci:

1. Crede şi încrede-te numai în Dumnezeu (Exod 20:3, 4).

2. Închină-te numai lui Dumnezeu (Exod 20:5, 6).

3. Nu folosi numele lui Dumnezeu cu uşurătate, ci dă-l toată cinstea (Exod 20:7).

4. Odihneşte-te în ziua de Sabat şi gîndeşte-te la Dumnezeu (Exod 20:8-11).

5. Respectă-ţi şi ascultă-ţi părinţii (Exod 20:12).

6. Să nu ucizi (Exod 20:13).

7. Fii credincios bărbatului sau soţiei tale (Exod 20:14).

8. Nu-ţi însuşi ceea ce aparţine altuia (Exod 20:15).

9. Nu minţi (Exod 20:16).

10. Fii mulţumit cu ceea ce ai (Exod 20:17).

Toate codurile legale ale lumii „civilizate" au fost aşezate pe temelia principiilor exprimate în cele 10 porunci. Cine le-a respectat, L-a respectat intuitiv pe Dumnezeu şi s-a respectat pe sine. Cine le-a călcat, s-a călcat pe sine în picioare şi a distrus climatul sănătos al societăţii.

1.300 de ani după darea Legii pe Sinai, Domnul Isus a reactualizat valabilitatea principiilor cuprinse în cele 10 porunci, spunînd în predica de pe munte: „Să nu vă închipuiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile" (Mat. 5:17-18).

Poziţia creştinului faţă de Legea lui Moise este reglementată de „împlinirile" aduse de viaţa şi lucrarea mîntuitoare a lui Cristos. Noul Testament ne prezintă Biserica drept o comunitate de oameni mîntuiţi prin har, în sîngele ispăşitor al lui Cristos. Asupra acestor credincioşi, trecuţi prin moarte împreună cu Cristos, Legea nu mai are nici o putere de acuzare (Rom. 7:1-6; Gal. 2:1-18). Aceasta nu înseamnă însă că ea îşi pierde valoarea sau importanţa. Apostolul Pavel ne spune că Legea a fost şi rămîne importantă (Rom. 7:7-25). Pentru creştini, mărturia celor 10 porunci este vitală, şi iată de ce:

I. Ea continuă să ne păzească de păcat, punîndu-ne necurmat înainte standardul de sfinţenie divină.

II. Ea ne convinge de starea noastră de păcat şi păcătoşenie, îndreptîndu-ne necurmat spre iertarea oferită de Dumnezeu prin Cristos.

III. Ea ne determină să ne ţinem strînşi tare de Cristos, arătîndu-ne mereu că nu avem în noi înşine resurse suficiente să împlinim în mod desăvîrşit cele 10 porunci.

Deşi nu ne poate mîntui şi îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu, Legea ne rămîne o oglindă în care ne putem vedea cu claritate caracterul, „un îndrumător" (pedagog) spre Cristos (Gal. 3:24) şi o mărturie a sfinţeniei divine.

Este important să vedem care a fost părerea Domnului Isus despre prevederile celor 10 porunci. Dacă vom citi cu atenţie, vom înţelege că, departe de a le desfiinţa, El le-a adîncit, ducîndu-le la nivelul energiilor puse la dispoziţia noastră de naşterea din nou şi de prezenţa Duhului Sfînt în inimile noastre.


Decalogul

Exod 20:3 „Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine"

Exod 20:4 „Să nu-ţi faci alţi dumnezei"

Exod 20:7 Să nu iei în deşert Numele Domnului"

Exod 20:8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti".

Exod 20:12 „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta".

Exod 20:13 Să nu ucizi".

Exod 20:14 „Să nu preacurveşti".

Exod 20:15 „Să nu furi".

Exod 20:16 „Să nu mărturiseşti strimb".

Exod 20:17 „Să nu pofteşti".

Dar Eu vă spun...

Matei 4:10 „Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti"

Luca 16:13 „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpîni".

Matei 5:34 „Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu."

Marcu 2:27, 28 „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat; Fiul Omului este Domn chiar şi al Sabatului".

Marcu 7:9-12 „...nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa".

Matei 5:22 „Ori şi cine se mînie... va cădea sub pedeapsa judecăţii".

Matei 5:28 „Cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui".

Matei 5:40 „Oricui vrea să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa".

Matei 12:36 „Oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor".

Luca 12:15 „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani".

Orice legislatură modernă ar face foarte bine dacă ar studia cu atenţie şi ar aplica principiile de etică şi echitate cuprinse nu numai în cele 10 porunci, ci în toate legile date evreilor de Dumnezeu prin Moise.

Care sunt instituţiile care gestionează şi administrează sistemele de pensii neintegrate sistemului public ?

Ordinul 1730 din 20 noiembrie 2009-Instrucţiuni din 20/11/2009 pentru aplicarea prevederilor cap. IV "Măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare" din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional  publica in anexa o lista - LISTA instituţiilor care gestionează şi administrează sistemele de pensii neintegrate sistemului public.

Acestea sunt:

Casa de Asigurări a Avocaţilor din România


Ministerul Administraţiei şi Internelor

Ministerul Apărării Naţionale

Serviciul Român de Informaţii

Biserica Romano-Catolică

Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România

Biserica Reformată din România

Biserica Unitariană din Transilvania

Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România

Uniunea Penticostală - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România

Biserica Evanghelică C.A. din România

Biserica Evanghelică-Lutherană din România

Care sunt prevederile legale cu privire la persoana juridica?

Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice a fost abrogat de art. 230 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.



Incepand cu 1 oct. a intrat in vigoare Codul civil -Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 care, in acest domeniu, prevede:


TITLUL IV

Persoana juridicã

CAP. I

Dispoziţii generale

ART. 187

Elementele constitutive

Orice persoanã juridicã trebuie sã aibã o organizare de sine stãtãtoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizãrii unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.

ART. 188

Calitatea de persoanã juridicã

Sunt persoane juridice entitãţile prevãzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevãzute la art. 187.

ART. 189

Categorii de persoane juridice

Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.

ART. 190

Persoana juridicã de drept privat

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevãzute de lege.

ART. 191

Persoana juridicã de drept public

(1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţeazã prin lege.

(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevãzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autoritãţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevãzute de lege.

ART. 192

Regimul juridic aplicabil

Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacã prin lege nu se prevede altfel.

ART. 193

Efectele personalitãţii juridice

(1) Persoana juridicã participã în nume propriu la circuitul civil şi rãspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afarã de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bunã-credinţã calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacã prin aceasta se urmãreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.

CAP. II

Înfiinţarea persoanei juridice

SECŢIUNEA 1

Dispoziţii comune

ART. 194

Modurile de înfiinţare

(1) Persoana juridicã se înfiinţeazã:

a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autoritãţilor şi al instituţiilor publice, al unitãţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de cãtre stat sau de cãtre unitãţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie sã prevadã în mod expres dacã autoritatea publicã sau instituţia publicã este persoanã juridicã;

b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;

c) în orice alt mod prevãzut de lege.

(2) Dacã prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, dupã caz, statutul acesteia.

ART. 195

Durata persoanei juridice

Persoana juridicã se înfiinţeazã pe duratã nedeterminatã, dacã prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.

SECŢIUNEA a 2-a

Nulitatea persoanei juridice

ART. 196

Cauzele de nulitate

(1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatatã sau, dupã caz, declaratã de instanţa judecãtoreascã numai atunci când:

a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autenticã în situaţiile anume prevãzute de lege;

b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţãrii persoanei juridice;

c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;

d) lipseşte autorizaţia administrativã necesarã pentru înfiinţarea acesteia;

e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;

f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vãrsat;

g) s-au încãlcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vãrsat;

h) nu s-a respectat numãrul minim de fondatori sau asociaţi prevãzut de lege;

i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevãzute sub sancţiunea nulitãţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.

(2) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c)-g) se sancţioneazã cu nulitatea absolutã.

ART. 197

Aspectele speciale privind regimul nulitãţii

(1) Nulitatea relativã a persoanei juridice poate fi invocatã în termen de un an de la data înregistrãrii sau înfiinţãrii acesteia, dupã caz.

(2) Nulitatea absolutã sau relativã a persoanei juridice se acoperã în toate cazurile, dacã, pânã la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecatã, cauza de nulitate a fost înlãturatã.

ART. 198

Efectele nulitãţii

(1) De la data la care hotãrârea judecãtoreascã de constatare sau declarare a nulitãţii a devenit definitivã, persoana juridicã înceteazã fãrã efect retroactiv şi intrã în lichidare.

(2) Prin hotãrârea judecãtoreascã de constatare sau declarare a nulitãţii se numesc şi lichidatorii.

(3) Hotãrârea judecãtoreascã definitivã se comunicã, din oficiu, spre a fi notatã în toate registrele publice în care persoana juridicã a fost înregistratã sau, dupã caz, menţionatã.

(4) În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii rãspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au nãscut în sarcina acesteia de la data înfiinţãrii ei şi pânã la data notãrii în registrele publice a hotãrârii judecãtoreşti prevãzute la alin. (3).

ART. 199

Regimul actelor juridice încheiate cu terţii

(1) Constatarea sau, dupã caz, declararea nulitãţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de cãtre organele de administrare, direct sau prin reprezentare, dupã caz.

(2) Nici persoana juridicã şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afarã de cazul în care se dovedeşte cã aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.


SECŢIUNEA a 3-a

Înregistrarea persoanei juridice


ART. 200

Înregistrarea persoanei juridice

(1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrãrii, dacã legile care le sunt aplicabile prevãd aceastã înregistrare.

(2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, dupã caz, orice altã formalitate de publicitate prevãzutã de lege, fãcutã în scopul dobândirii personalitãţii juridice sau al luãrii în evidenţã a persoanelor juridice legal înfiinţate, dupã caz.

(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevãzute de lege, din oficiu.

ART. 201

Obligaţia de verificare a documentelor publicate

Persoana juridicã este obligatã sã verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apãrut într-o publicaţie oficialã. În caz de neconcordanţã, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afarã de cazul în care se face dovada cã ei cunoşteau textul depus la registru.

ART. 202

Lipsa înregistrãrii

(1) Dacã înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridicã nu se considerã legal înfiinţatã cât timp înregistrarea nu a fost efectuatã.

(2) Dacã însã înregistrarea este cerutã numai pentru opozabilitate faţã de terţi, actele sau faptele juridice fãcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevãzutã în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afarã de cazul în care se face dovada cã aceştia cunoşteau cã publicitatea nu a fost îndeplinitã.

ART. 203

Rãspunderea pentru neefectuarea formalitãţilor de înregistrare

Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrãrii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia rãspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalitãţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacã aceste formalitãţi trebuiau sã fie cerute de aceste persoane.

ART. 204

Înregistrarea modificãrilor aduse actului de înfiinţare

Dispoziţiile art. 200-203 sunt aplicabile şi în cazul înregistrãrii modificãrilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice, realizate cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, dupã caz.


CAP. III

Capacitatea civilã a persoanei juridice

SECŢIUNEA 1
Capacitatea de folosinţã a persoanei juridice

ART. 205
Data dobândirii capacitãţii de folosinţã

(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrãrii au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrãrii lor.

(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, dupã caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizãrii constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricãrei alte cerinţe prevãzute de lege.

(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevãzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, sã dobândeascã drepturi şi sã îşi asume obligaţii, însã numai în mãsura necesarã pentru ca persoana juridicã sã ia fiinţã în mod valabil.

(4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire rãspund nelimitat şi solidar faţã de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (3), în afarã de cazul în care persoana juridicã nou-creatã, dupã ce a dobândit personalitate juridicã, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încã de la data încheierii lor şi produc efecte depline.

ART. 206

Conţinutul capacitãţii de folosinţã

(1) Persoana juridicã poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afarã de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

(2) Persoanele juridice fãrã scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

(3) Actul juridic încheiat cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolutã.

ART. 207

Desfãşurarea activitãţilor autorizate

(1) În cazul activitãţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfãşura asemenea activitãţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacã prin lege nu se prevede altfel.

(2) Actele şi operaţiunile sãvârşite fãrã autorizaţiile prevãzute de lege sunt lovite de nulitate absolutã, iar persoanele care le-au fãcut rãspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevãzute de lege.

ART. 208

Capacitatea de a primi liberalitãţi

Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacã prin lege nu se dispune altfel, orice persoanã juridicã poate primi liberalitãţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalitãţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridicã sã ia fiinţã în mod legal.



SECŢIUNEA a 2-a

Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice



§1. Capacitatea de exerciţiu



ART. 209

Data dobândirii capacitãţii de exerciţiu

(1) Persoana juridicã îşi exercitã drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate sã acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

(3) Raporturile dintre persoana juridicã şi cei care alcãtuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacã nu s-a prevãzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.

ART. 210

Lipsa organelor de administrare

(1) Pânã la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridicã se fac de cãtre fondatori ori de cãtre persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.

(2) Actele juridice încheiate de cãtre fondatori sau de cãtre persoanele desemnate cu depãşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligã persoana juridicã în condiţiile gestiunii de afaceri.

(3) Cel care contracteazã pentru persoana juridicã rãmâne personal ţinut faţã de terţi dacã aceasta nu se înfiinţeazã ori dacã nu îşi asumã obligaţia contractatã, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de aceastã obligaţie.

ART. 211

Incapacitãţi şi incompatibilitãţi

(1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsã, cei decãzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili sã ocupe o astfel de funcţie.

(2) Actele încheiate cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt cã persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, dupã caz, sau pentru cã acestea au fost numite cu încãlcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacã nu s-a produs o vãtãmare.



§2. Funcţionarea persoanei juridice



ART. 212

Actele emise de organele persoanei juridice

(1) Hotãrârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivã.

(2) Faţã de terţi hotãrârile şi deciziile luate în condiţiile legii, ale actului de constituire sau ale statutului produc efecte numai de la data publicãrii lor, în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege, în afarã de cazul în care se face dovada cã aceştia le-au cunoscut pe altã cale.

ART. 213

Obligaţiile membrilor organelor de administrare

Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie sã acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar.

ART. 214

Separarea patrimoniilor

(1) Membrii organelor de administrare au obligaţia sã asigure şi sã menţinã separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu.

(2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, dupã caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afarã de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de cãtre cei care i-au numit.

ART. 215

Contrarietatea de interese

(1) Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacã acesta din urmã, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colateralã sau afinii sãi, pânã la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes sã se încheie acel act şi dacã partea cealaltã a cunoscut sau trebuia sã cunoascã acest lucru.

(2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevãzute la alin. (1) are interes într-o problemã supusã hotãrârii acestor organe, trebuie sã înştiinţeze persoana juridicã şi sã nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el rãspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacã fãrã votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerutã.

ART. 216

Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice

(1) Hotãrârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire ori statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere sau de administrare care nu au participat la deliberare ori care au votat împotrivã şi au cerut sã se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţã, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotãrârea sau decizia respectivã ori de la data când a avut loc şedinţa, dupã caz.

(2) Administratorii nu pot însã ataca hotãrârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despãgubiţi, dacã revocarea a fost nejustificatã sau intempestivã şi au suferit astfel un prejudiciu.

(3) Cererea de anulare se soluţioneazã în camera de consiliu de cãtre instanţa competentã în circumscripţia cãreia persoana juridicã îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridicã în cauzã, reprezentatã prin administratori. Hotãrârea instanţei este supusã numai apelului.

(4) Dacã hotãrârea este atacatã de toţi administratorii, persoana juridicã este reprezentatã în justiţie de persoana desemnatã de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost însãrcinatã pânã când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altã persoanã.

(5) Hotãrârea definitivã de anulare va fi menţionatã în registrul public în care este înregistratã persoana juridicã, fiind opozabilã de la aceastã datã faţã de orice persoanã, inclusiv faţã de membrii acelei persoane juridice.

(6) Dacã se invocã motive de nulitate absolutã, dreptul la acţiunea în constatarea nulitãţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulatã de orice persoanã interesatã. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rãmân aplicabile.

(7) Prevederile prezentului articol se aplicã în mãsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.

ART. 217

Suspendarea actelor atacate

(1) Odatã cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţã preşedinţialã, suspendarea executãrii actelor atacate.

(2) Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa îl poate obliga pe reclamant sã depunã o cauţiune, în condiţiile legii.

ART. 218

Participarea la circuitul civil

(1) Actele juridice fãcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.

(2) În raporturile cu terţii, persoana juridicã este angajatã prin actele organelor sale, chiar dacã aceste acte depãşesc puterea de reprezentare conferitã prin actul de constituire sau statut, în afarã de cazul în care ea dovedeşte cã terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.

(3) Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotãrârile organelor statutare ale persoanei juridice care limiteazã sau lãrgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacã au fost publicate.

ART. 219

Rãspunderea pentru fapte juridice

(1) Faptele licite sau ilicite sãvârşite de organele persoanei juridice obligã însãşi persoana juridicã, însã numai dacã ele au legãturã cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Faptele ilicite atrag şi rãspunderea personalã şi solidarã a celor care le-au sãvârşit, atât faţã de persoana juridicã, cât şi faţã de terţi.

ART. 220

Rãspunderea membrilor organelor persoanei juridice

(1) Acţiunea în rãspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de cãtre aceştia prin încãlcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerutã de lege, iar în lipsã, cu majoritatea cerutã de prevederile statutare.

(2) Hotãrârea poate fi luatã chiar dacã problema rãspunderii persoanelor prevãzute la alin. (1) nu figureazã pe ordinea de zi.

(3) Organul de conducere competent desemneazã cu aceeaşi majoritate persoana însãrcinatã sã exercite acţiunea în justiţie.

(4) Dacã s-a hotãrât introducerea acţiunii în rãspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora înceteazã de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.

(5) În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncã, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti.



§3. Dispoziţii speciale



ART. 221

Rãspunderea persoanelor juridice de drept public

Dacã prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.

ART. 222

Independenţa patrimonialã

Persoana juridicã având în subordine o altã persoanã juridicã nu rãspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmã şi nici persoana juridicã subordonatã nu rãspunde pentru persoana juridicã faţã de care este subordonatã, dacã prin lege nu se dispune altfel.

ART. 223

Statul şi unitãţile administrativ-teritoriale

(1) În raporturile civile în care se prezintã nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participã prin Ministerul Finanţelor Publice, afarã de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi unitãţilor administrativ-teritoriale care participã la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevãzute de lege.

ART. 224

Rãspunderea civilã a statului şi a unitãţilor administrativ-teritoriale

(1) Dacã prin lege nu se dispune altfel, statul nu rãspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autoritãţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu rãspunde pentru obligaţiile statului.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi unitãţilor administrativ-teritoriale care nu rãspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridicã.



CAP. IV

Identificarea persoanei juridice



ART. 225

Naţionalitatea persoanei juridice

Sunt de naţionalitate românã toate persoanele juridice al cãror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România.

ART. 226

Denumirea persoanei juridice

(1) Persoana juridicã poartã denumirea stabilitã, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.

(2) Odatã cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.

ART. 227

Sediul persoanei juridice

(1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.

(2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridicã poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.

ART. 228

Schimbarea denumirii şi sediului

Persoana juridicã poate sã îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevãzute de lege.

ART. 229

Dovada denumirii şi sediului

(1) În raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţã prevãzute de lege pentru persoana juridicã respectivã.

(2) În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusã altor persoane.

ART. 230

Alte atribute de identificare

În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridicã mai poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numãrul de înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.

ART. 231

Menţiuni obligatorii

Toate documentele, indiferent de formã, care emanã de la persoana juridicã trebuie sã cuprindã denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevãzute de lege, sub sancţiunea plãţii de daune-interese persoanei prejudiciate.



CAP. V

Reorganizarea persoanei juridice



ART. 232

Noţiune

Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridicã în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.

ART. 233

Modurile de reorganizare

(1) Reorganizarea persoanei juridice se realizeazã prin fuziune, prin divizare sau prin transformare.

(2) Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevãzute pentru dobândirea personalitãţii juridice, în afarã de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.

ART. 234

Fuziunea

Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de cãtre o altã persoanã juridicã sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcãtui o persoanã juridicã nouã.

ART. 235

Efectele fuziunii

(1) În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferã în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.

(2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferã în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.

ART. 236

Divizarea

(1) Divizarea poate fi totalã sau parţialã.

(2) Divizarea totalã se face prin împãrţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între douã sau mai multe persoane juridice care existã deja sau care se înfiinţeazã prin divizare.

(3) Divizarea parţialã constã în desprinderea unei pãrţi din patrimoniul unei persoane juridice, care continuã sã existe, şi în transmiterea acestei pãrţi cãtre una sau mai multe persoane juridice care existã sau care se înfiinţeazã în acest mod.

ART. 237

Efectele divizãrii

(1) Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţã prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacã prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altã proporţie.

(2) În cazul divizãrii parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înfiinţeazã în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţionalã cu partea transmisã.

(3) În cazul în care partea desprinsã se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se înfiinţeazã în acest mod, împãrţirea patrimoniului între persoana juridicã faţã de care s-a fãcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alin. (2), iar între persoanele juridice dobânditoare, împãrţirea pãrţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1), ce se vor aplica în mod corespunzãtor.

ART. 238

Întinderea rãspunderii în caz de divizare

(1) În cazul divizãrii, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va rãspunde:

a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formeazã obiectul drepturilor dobândite sau pãstrate integral;

b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau pãstrate, socotitã dupã scãderea obligaţiilor prevãzute la lit. a).

(2) Dacã o persoanã juridicã înfiinţatã în condiţiile art. 194 alin. (1) lit. a) este supusã divizãrii, prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela prevãzut în prezentul articol.

ART. 239

Repartizarea contractelor în caz de divizare

În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (2), art. 237 şi 238, astfel încât executarea fiecãruia dintre ele sã se facã în întregime de cãtre o singurã persoanã juridicã dobânditoare, afarã numai dacã aceasta nu este cu putinţã.

ART. 240

Încetarea unor contracte

(1) În cazul contractelor încheiate în considerarea calitãţii persoanei juridice supuse reorganizãrii, acestea nu îşi înceteazã efectele, cu excepţia cazului în care pãrţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionatã de acordul pãrţii interesate.

(2) Dacã menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionatã de acordul pãrţii interesate, aceasta va fi notificatã sau, dupã caz, înştiinţatã prin scrisoare recomandatã, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţãmântul în termen de 10 zile lucrãtoare de la comunicarea notificãrii sau înştiinţãrii. Lipsa de rãspuns în acest termen echivaleazã cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de cãtre persoana juridicã succesoare.

ART. 241

Transformarea persoanei juridice

(1) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevãzute de lege, atunci când o persoanã juridicã îşi înceteazã existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.

(2) În cazul transformãrii, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se transferã în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmã cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rãmân aplicabile.

ART. 242

Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor

(1) În cazul reorganizãrii persoanelor juridice supuse înregistrãrii, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizeazã atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia.

(2) În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrãrii, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevãzute la alin. (1), se realizeazã atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai pe data aprobãrii de cãtre organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predãrii-primirii, a evidenţei şi a repartizãrii tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricãror alte asemenea acte prevãzute de lege.

(3) În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciarã, în baza actului de reorganizare încheiat în formã autenticã sau, dupã caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacã este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate.

ART. 243

Opoziţii

(1) Actele prin care s-a hotãrât reorganizarea pot fi atacate, dacã prin lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de cãtre creditori şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţã de aprobarea reorganizãrii, dar nu mai târziu de un an de la data publicãrii acesteia, sau, dupã caz, de la data aprobãrii acesteia de cãtre organul competent, potrivit legii.

(2) Opoziţia suspendã executarea faţã de oponenţi pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, în afarã de cazul în care persoana juridicã debitoare face dovada executãrii obligaţiilor sau oferã garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.

(3) Opoziţia se judecã în camera de consiliu, cu citarea pãrţilor, de cãtre instanţa competentã.

(4) Hotãrârea pronunţatã asupra opoziţiei este supusã numai apelului.



CAP. VI

Încetarea persoanei juridice



SECŢIUNEA 1

Dispoziţii generale



ART. 244

Modurile de încetare

Persoana juridicã înceteazã, dupã caz, prin constatarea ori declararea nulitãţii, prin fuziune, divizare totalã, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevãzut de actul constitutiv sau de lege.



SECŢIUNEA a 2-a

Dizolvarea persoanei juridice



ART. 245

Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat

Persoanele juridice de drept privat se dizolvã:

a) dacã termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;

b) dacã scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;

c) dacã scopul pe care îl urmãresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacã ele urmãresc un alt scop decât cel declarat;

d) prin hotãrârea organelor competente ale acestora;

e) prin orice alt mod prevãzut de lege, actul de constituire sau statut.

ART. 246

Dizolvarea persoanelor juridice de drept public

Persoanele juridice de drept public se dizolvã numai în cazurile şi în condiţiile anume prevãzute de lege.

ART. 247

Opoziţii

În cazul în care persoana juridicã se dizolvã prin hotãrârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, dispoziţiile art. 243 aplicându-se în mod corespunzãtor.

ART. 248

Lichidarea

(1) Prin efectul dizolvãrii persoana juridicã intrã în lichidare în vederea valorificãrii activului şi a plãţii pasivului.

(2) Persoana juridicã îşi pãstreazã capacitatea civilã pentru operaţiunile necesare lichidãrii pânã la finalizarea acesteia.

(3) Dacã încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totalã, nu se declanşeazã procedura lichidãrii.

ART. 249

Destinaţia bunurilor rãmase dupã lichidare

(1) Oricare ar fi cauzele dizolvãrii, bunurile persoanei juridice rãmase dupã lichidare vor primi destinaţia stabilitã în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilitã în hotãrârea organului competent luatã înainte de dizolvare.

(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotãrâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotãrârea este contrarã legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rãmase dupã lichidare se atribuie de instanţa competentã, prin hotãrâre supusã numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemãnãtor, dacã prin lege nu se prevede altfel. Atunci când existã mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.

(3) În cazul în care persoana juridicã a fost dizolvatã pentru motivele prevãzute la art. 245 lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoanã juridicã nu este de acord cu preluarea bunurilor rãmase dupã lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cãrui razã teritorialã se aflã bunurile.

(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rãmase dupã lichidare are loc la data preluãrii lor de cãtre beneficiari, dacã prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi hotãrârea judecãtoreascã rãmasã definitivã, în cazurile prevãzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, dupã caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciarã. În cazul bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciarã rãmân aplicabile.



SECŢIUNEA a 3-a

Dispoziţii speciale



ART. 250

Desfiinţarea unor persoane juridice

(1) Persoanele juridice înfiinţate de cãtre autoritãţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvãrii, pot fi desfiinţate prin hotãrârea organului care le-a înfiinţat.

(2) În acest caz, dacã organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferã persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însã seama şi de natura obligaţiilor respective.

ART. 251

Data încetãrii personalitãţii juridice

(1) Persoanele juridice supuse înregistrãrii înceteazã la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

(2) Celelalte persoane juridice înceteazã la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, dupã caz, la data îndeplinirii oricãrei alte cerinţe prevãzute de lege.

DECIZIA nr. 29 din 12 decembrie 2011 privind recursul in interesul legi, referitor la aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010

 

DECIZIA nr. 29 din 12 decembrie 2011 privind recursul in interesul legi, referitor la aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constitutie, art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si art. 14 din Conventie, referitoare la recalcularea pensiilor prevazute de art. 1 din lege

EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 925 din 27 decembrie 2011

Data Intrarii in vigoare: 27 Decembrie 2011
-------------------------------------------------------------------------



    Dosar nr. 29/2011



    Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
    Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
    Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
    Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile
    Corina Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
    Georgeta Carmen Negrilã - judecãtor la Secţia I civilã, judecãtor-raportor
    Doina Popescu - judecãtor la Secţia I civilã
    Minodora Carmen Ianoşi - judecãtor la Secţia I civilã
    Nina Ecaterina Grigoraş - judecãtor la Secţia I civilã
    Eugenia Puşcaşiu - judecãtor la Secţia I civilã
    Alina Macavei - judecãtor la Secţia I civilã
    Lucia Paulina Brehar - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Marian Budã - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Maura Olaru - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Nela Petrişor - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Carmen Trãnica Teau - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Adriana Chioseaua - judecãtor la Secţia a II-a civilã, judecãtor-raportor
    Ioana Iacob - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Ionel Barbã - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Liliana Vişan - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Luiza Maria Pãun - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Carmen Ilie - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecãtor-raportor
    Eugenia Marin - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Sofica Dumitraşcu - judecãtor la Secţia penalã
    Georgeta Barbãlatã - judecãtor la Secţia penalã

    Completul competent sã judece recursul în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 29/2011 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. (2) din Codul de procedurã civilã, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Şedinţa completului este prezidatã de doamna judecãtor Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.
    La şedinţa de judecatã participã magistratul-asistent-şef al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sã judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de Apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, referitoare la recalcularea pensiilor prevãzute de art. 1 din lege.
    Magistratul-asistent prezintã referatul cauzei, arãtând cã la dosarul cauzei au fost depuse extrase de jurisprudenţã, note scrise, puncte de vedere şi o cerere de intervenţie în interes propriu formulatã de Nebunu Lizica.
    Dupã prezentarea referatului cauzei, doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin - faţã de împrejurarea cã, prin raportul întocmit asupra cauzei, a fost reliefat faptul cã jurisprudenţa neunitarã ataşatã recursului în interesul legii vizeazã în majoritatea covârşitoare litigii generate de aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 - solicitã amânarea judecãrii recursului în interesul legii, pentru a fi verificatã jurisprudenţa la nivelul curţilor de apel, în vederea identificãrii şi depunerii la dosar a hotãrârilor judecãtoreşti prin care au fost soluţionate şi litigii generate de aplicarea celorlalte dispoziţii ale art. 1 din legea respectivã.
    Curtea, în urma deliberãrii, respinge cererea de amânare formulatã de reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Faţã de aspectele cuprinse în referatul magistratului-asistent referitoare la cererea de intervenţie formulatã în cauzã, Curtea acordã cuvântul reprezentantei procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin pune concluzii de respingere ca inadmisibilã a cererii de intervenţie în interes propriu formulate în cauzã, arãtând cã dreptul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii aparţine numai titularilor prevãzuţi expres şi limitativ de art. 329 din Codul de procedurã civilã.
    Curtea, deliberând, în raport cu dispoziţiile art. 50 cu referire la art. 329 din Codul de procedurã civilã, respinge ca inadmisibilã cererea de intervenţie în interes propriu formulatã de Nebunu Lizica.
Curtea constatã cã nu mai sunt chestiuni prealabile şi acordã
cuvântul reprezentantei procurorului general al Parchetului de
pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine recursurile în interesul legii, astfel cum au fost formulate şi motivate în scris, şi solicitã admiterea lor şi pronunţarea unei decizii prin care sã se asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii în privinţa problemei de drept care a fost soluţionatã diferit de instanţele judecãtoreşti.
    Preşedintele completului de judecatã, doamna judecãtor Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declarã dezbaterile închise, iar completul de judecatã rãmâne în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

                                 ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constatã urmãtoarele:
    1. Problema de drept care a generat practica neunitarã
    Recursurile în interesul legii, astfel cum au fost sintetizate prin recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizeazã aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, în ceea ce priveşte recalcularea pensiilor prevãzute de art. 1 din lege.
    2. Examenul jurisprudenţial
    Prin recursurile în interesul legii se aratã cã în practica judiciarã nu existã un punct de vedere unitar cu privire la contestaţiile formulate de persoanele aflate în categoriile prevãzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din aceeaşi lege.
    3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecãtoreşti
    3.1. Într-o primã orientare jurisprudenţialã, instanţele de judecatã au admis contestaţiile formulate de reclamanţi - pensionari aflaţi în categoriile prevãzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 - şi au dispus anularea deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din lege, fiind menţinute în platã pensiile în cuantumul stabilit anterior intrãrii în vigoare a acestei legi. În adoptarea acestor soluţii, instanţele de judecatã au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigenţele impuse de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi de art. 14 din aceeaşi convenţie, în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi au concluzionat în sensul încãlcãrii.
    3.2. Într-o altã orientare jurisprudenţialã, instanţele de judecatã au respins contestaţiile formulate de reclamanţi - pensionari aflaţi în categoriile prevãzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 - împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din lege. În motivarea acestor soluţii, instanţele au reţinut cã au obligaţia de a respecta Decizia Curţii Constituţionale nr. 871 din 25 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, prin care, în soluţionarea unei obiecţii de neconstituţionalitate, s-a constatat cã sunt constituţionale dispoziţiile Legii nr. 119/2010, şi, doar în mod cu totul excepţional, în funcţie de circumstanţele speţei, iar nu în abstract, pot constata cã o anumitã normã, deşi declaratã constituţionalã, produce efecte contrare Convenţiei europene a drepturilor omului, ceea ce aceste instanţe nu au reţinut.
    4. Opinia procurorului general
    Procurorul general a opinat în sensul cã a doua orientare jurisprudenţialã este în acord cu litera şi spiritul legii.
    În susţinerea opiniei exprimate, procurorul general a arãtat cã legislaţia în materia pensiilor speciale, ca drept de securitate socialã, indiferent dacã este sau nu condiţionat de plata contribuţiilor, trebuie privitã ca generând un "interes patrimonial" ce intrã sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului, în privinţa persoanelor care îndeplinesc cerinţele prevãzute de lege.
    Susţine procurorul general cã, faţã de exigenţele impuse de Convenţia europeanã a drepturilor omului şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor îndeplineşte cerinţa de legalitate, este determinatã de un scop de utilitate publicã, legitim, şi rãspunde condiţiei referitoare la existenţa unui just raport de proporţionalitate între cerinţele interesului general şi interesul particular al persoanelor vizate de art. 1 din Legea nr. 119/2010.
    Totodatã, procurorul general a învederat faptul cã nu existã un tratament discriminatoriu, întrucât Legea nr. 119/2010 a afectat toate categoriile de pensii de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechitãţi din sistem, legiuitorul alegând sã abroge toate categoriile de pensii speciale şi sã le supunã unui regim unitar de stabilire şi calculare.
    5. Raportul asupra recursurilor în interesul legii
    Prin raportul asupra recursurilor în interesul legii a fost propusã soluţia de respingere a recursurilor în interesul legii, cu argumentaţia cã, întrucât soluţiile diferite pronunţate de instanţele judecãtoreşti au fost determinate de rezultatul analizei raportului de proporţionalitate efectuat de fiecare instanţã în aprecierea "ingerinţei" ce derivã din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 în raport cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilã de naturã a asigura unificarea practicii judiciare.
    6. Înalta Curte
    În cuprinsul sesizãrilor formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi sunt reflectate soluţiile diferite pronunţate de instanţele judecãtoreşti în litigii legate de aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, care reglementeazã pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecãtoreşti şi al parchetelor de pe lângã acestea.
    Deşi sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se referã la aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 119/2010, iar sesizarea colegiilor de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 329 şi 330^5 din Codul de procedurã civilã, având în vedere jurisprudenţa neunitarã prezentatã în susţinerea sesizãrilor adresate, urmeazã a se pronunţa numai cu privire la ipoteza legalã prevãzutã de art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, considerentele deciziei fiind valabile, pentru identitate de raţiune, şi în cazul celorlalte ipoteze reglementate în cuprinsul art. 1 din lege.
    Dupã cum rezultã din jurisprudenţa care a stat la baza sesizãrilor adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 329 din Codul de procedurã civilã în soluţionarea litigiilor generate de contestaţiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor care intrã sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, realizând o analizã de compatibilitate a normei juridice naţionale şi efectelor acesteia cu prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele instanţe au apreciat cã existã o încãlcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, exclusiv sau împreunã cu art. 14 din Convenţie, în timp ce alte instanţe, chiar realizând analiza de convenţionalitate, au conchis în sensul cã nu existã o încãlcare a blocului de convenţionalitate.
    A. Controlul de constituţionalitate a Legii nr. 119/2010 şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale
    Înalta Curte constatã cã Legea nr. 119/2010 a fãcut obiectul controlului a priori de constituţionalitate, exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţionalã pronunţând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 şi, respectiv, nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.
    În raport cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi faţã de jurisprudenţa Curţii Constituţionale ( Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul cã atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept, deopotrivã, în cazul deciziilor prin care se constatã neconstituţionalitatea unor norme, dar şi în ipoteza celor prin care se resping obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate.
    O lege care este contrarã Constituţiei nu poate subzista în ordinea juridicã internã. Potrivit doctrinei, autoritatea absolutã a lucrului judecat în aceastã materie înseamnã cã decizia organului de control al constituţionalitãţii produce efecte asupra legii înseşi, întrucât trãsãtura tipicã a controlului de constituţionalitate este aceea cã este un control obiectiv, contenciosul constituţional fiind un contencios al normelor.
    Având în vedere faptul cã, prin deciziile sus-menţionate prin care Curtea Constituţionalã a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, instanţa de contencios constituţional a realizat o verificare a dispoziţiilor respective atât din punctul de vedere al compatibilitãţii cu Legea fundamentalã (în raport cu criticile formulate), cât şi sub aspectul compatibilitãţii cu Convenţia europeanã a drepturilor omului, Înalta Curte, raportat la limitele sesizãrii Curţii Constituţionale, considerã cã instanţa constituţionalã statueazã asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fãrã a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanţelor judecãtoreşti ce soluţioneazã litigii între destinatari precis determinaţi ai normei respective, instanţele fiind singurele în mãsurã sã cuantifice in concreto efectele aplicãrii normei la situaţia de fapt a speţei.
    Este de precizat cã nimic nu se opune ca însãşi Curtea Constituţionalã sã participe la asigurarea eficienţei mecanismului convenţional (sens în care poate fi menţionatã Cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, §§ 99-104), dar aceasta nu înseamnã cã odatã ce a procedat astfel, instanţele sunt degrevate a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituţionale) asupra pãrţilor cauzelor pe care le soluţioneazã, pãrţi care invocã încãlcãri ale drepturilor lor fundamentale prevãzute şi garantate de Convenţia europeanã a drepturilor omului.
    Pe de altã parte, Înalta Curte reţine cã în sistemul de drept românesc nu existã nicio prevedere legalã expresã care sã atribuie Curţii Constituţionale exclusivitatea unui control de convenţionalitate, dupã cum nimic nu valideazã punctul de vedere potrivit cãruia, odatã ce Curtea Constituţionalã a confirmat aptitudinea abstractã a unei legi de a fi compatibilã cu Convenţia, instanţele de drept comun nu ar mai fi îndreptãţite sã analizeze nemijlocit convenţionalitatea acelei norme şi a efectelor ei concrete asupra pãrţilor cauzei din litigiul cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanţele fiecãrei speţe.
    Din analiza jurisprudenţei anexate sesizãrilor adresate Înaltei Curţi se constatã cã instanţele judecãtoreşti, în mod cvasiunanim, au considerat cã evaluarea de convenţionalitate este permisã în fiecare cauzã în parte, chiar dacã, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţionalã a constatat cã Legea nr. 119/2010 nu are aptitudinea generalã, abstractã, de a produce efecte contrare Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 sau art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
    În consecinţã, faţã de cele anterior arãtate, Înalta Curte reţine cã deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în ceea ce priveşte constatãrile conformitãţii sau neconformitãţii atât cu Constituţia, cât şi cu Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Însã, dacã instanţa de contencios constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituţionalã), iar aceasta nu împiedicã instanţele de drept comun sã evalueze în concret, în fiecare cauzã în parte, în raport cu circumstanţele fiecãrei speţe, dacã aplicarea aceleiaşi norme nu antreneazã pentru reclamant consecinţe incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    În acelaşi sens, Înalta Curte are în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, prin care s-a reţinut: "De altfel, instanţelor judecãtoreşti le revine sarcina de aplicare directã a legislaţiei comunitare, atunci când legislaţia naţionalã este în contradicţie cu aceasta."
    Deşi considerentele respective vizeazã preeminenţa dreptului comunitar, raţionamentul este aplicabil mutatis mutandis şi în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, care prevãd aplicarea prioritarã a reglementãrilor internaţionale, în cazul în care existã neconcordanţe între acestea şi legile interne.
    Având în vedere aceste circumstanţieri, constatãrile anterioare nu contravin nici jurisprudenţei recente a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursurilor în interesul legii, în considerentele cãreia s-a reţinut forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi a considerentelor pe care acestea se sprijinã ( Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011).
    Ca atare, se impune constatarea cã instanţele judecãtoreşti, judecând în materia ce a generat practica neunitarã sesizatã prin recursurile în interesul legii, au fãcut o corectã aplicare a legii, în condiţiile în care au realizat o analizã proprie a compatibilitãţii efectelor recalculãrii pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, exclusiv sau împreunã cu art. 14 din Convenţie, raportat la situaţia de fapt a fiecãrei cauze.
    B. Raportul dintre statuãrile Deciziei nr. 871 din 25 iunie 2010 şi Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010 ale Curţii Constituţionale şi analiza efectuatã de instanţe în fiecare cauzã în parte
    Astfel cum deja s-a reţinut, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţionalã a statuat faptul cã prevederile art. 1-5 şi 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituţionale, în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privatã, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai şi dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exerciţiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligaţia statului de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calitãţii vieţii, Curtea Constituţionalã a pronunţat şi Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) şi art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor; s-a analizat din nou legea criticatã pe temeiul neretroactivitãţii, dar şi în baza art. 20 din Constituţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") şi art. 53 (restrângerea exerciţiului unor drepturi), critici care au fost înlãturate.
    Totodatã, a constatat cã dispoziţiile art. 1 lit. c) din aceeaşi lege (la data formulãrii obiecţiei de neconstituţionalitate) sunt neconstituţionale, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie (referitoare la statutul judecãtorilor şi procurorilor).
    a) Neretroactivitatea legii şi discriminarea
    Având în vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituţionalitate, Înalta Curte reţine cã instanţele judecãtoreşti nu erau în drept sã facã aprecieri asupra unor critici de neconstituţionalitate, sub aspectul respectãrii principiului neretroactivitãţii legii, formulate de pãrţile din litigiile deduse judecãţii şi care au fost soluţionate diferit.
    Instanţele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separatã a chestiunii retroactivitãţii legii numai în cazul în care aceastã analizã se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinţei" în analiza de convenţionalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
    Însã, în jurisprudenţa Curţii Europene o problemã de retroactivitate a legii este ataşatã, de regulã, unei plângeri ţinând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie (ca de exemplu în Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisã care, în contestaţiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinitã, întrucât în cursul judecãrii acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care sã afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altã parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite iniţial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatatã prin deciziile Curţii Constituţionale anterior menţionate, instanţa constituţionalã fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã.
    În mod similar, nici referitor la discriminare instanţele de drept comun nu puteau face reevaluãri în temeiul art. 16 din Constituţie, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei cã standardul european este superior standardului constituţional, ceea ce nu poate fi reţinut, faţã de împrejurarea cã, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistraţii au fost exceptaţi în urma constatãrii neconstituţionalitãţii prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusã controlului exercitat de Curtea Constituţionalã pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, iar nu prin afirmarea şi asumarea ab initio a intenţiei legiuitorului de a excepta prin legea nouã aceastã categorie de la mãsura recalculãrii pensiei speciale.
    În plus, în temeiul Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional), numai o susţinere de tratament inegal, fãrã o justificare obiectivã şi rezonabilã, între persoane aflate în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situaţii analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanţelor o analizã care sã nu se suprapunã celei a Curţii Constituţionale.
    b) Analiza de compatibilitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie
    Aşadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituţionalã în ceea ce priveşte compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu exclude posibilitatea instanţelor judecãtoreşti de drept comun de a efectua o analizã nemijlocitã, directã, de convenţionalitate raportatã la situaţia particularã din fiecare speţã în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca obiect al încãlcãrii reclamate în fiecare litigiu.
    Din acest punct de vedere, instanţele judecãtoreşti au evaluat aceastã pretinsã încãlcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, fãcând o corectã aplicare a principiilor (în accepţiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, situaţie în care se constatã cã practica neunitarã a fost generatã de aprecierea situaţiei de fapt şi determinarea raportului de proporţionalitate dintre mijloacele întrebuinţate şi scopul urmãrit a fi realizat.
    În ce priveşte existenţa unui "bun" sau "interes patrimonial", în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în mod unanim instanţele au constatat cã aceasta se verificã în patrimoniul reclamanţilor care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 şi a recalculãrii pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanţiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie.
    Ca situaţie premisã comunã în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite şi recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate în art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributivã (identicã celei calculate în baza sistemului public de asigurãri sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000, în prezent abrogatã şi înlocuitã cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suportã din bugetul asigurãrilor sociale de stat, şi o parte necontributivã, care se achita de la bugetul de stat.
    Aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv şi constituiau o compensaţie parţialã a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cãrora trebuie sã li se supunã fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, poliţişti, funcţionari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecãtoreşti şi al parchetelor de pe lângã acestea, personal diplomatic şi consular, funcţionari parlamentari, senatori şi deputaţi, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilã, personalul Curţii de Conturi.
    Acelaşi legiuitor, în anul 2010, în scopul reformãrii sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, în vederea eliminãrii inechitãţilor din sistem şi având în vedere situaţia de crizã economicã şi financiarã cu care se confruntã statul (deci, atât bugetul de stat, cât şi bugetul asigurãrilor sociale de stat), a prevãzut recalcularea pensiilor speciale, stabilind cã acestea devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000.
    Aplicarea acestui act normativ ( Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate în platã cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzând noul cuantum, plãtibil în viitor, situaţie în care cei vizaţi au promovat cereri în justiţie prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare şi menţinerea în platã a deciziilor în cuantumul anterior, pentru motivul încãlcãrii dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit în sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol adiţional.
    Ca atare, jurisdicţiile naţionale au analizat plângerile formulate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (sau art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie).
    În mod corect instanţele au constatat cã pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cãrora cei vizaţi le încasau, reprezintã un "interes patrimonial" ce intrã în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, atât sub aspectul pãrţii contributive (partea achitatã de la bugetul asigurãrilor sociale de stat), cât şi sub aspectul pãrţii necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ş.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.
    Totodatã, instanţele de judecatã au apreciat unanim cã, întrucât prin adoptarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurãri sociale de stat, cu consecinţa diminuãrii cuantumului pensiei pânã la limita corespunzãtoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea pãrţii necontributive (suportatã pânã atunci de la bugetul de stat), aceastã lege reprezintã o "ingerinţã" din perspectiva respectãrii dreptului de proprietate al reclamanţilor, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Sub acest aspect este avutã în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 şi 40).
    Pentru ca ingerinţa sã nu conducã la încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ea trebuie sã fie legalã, sã urmãreascã un scop legitim şi sã respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit a fi realizat.
    Din perspectiva acestor condiţii, Înalta Curte constatã cã în mod unanim instanţele au reţinut cã ingerinţa este legalã, întrucât este reglementatã de Legea nr. 119/2010, şi urmãreşte un "scop legitim", de utilitate publicã, în deplinã concordanţã cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformãrii sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechitãţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de crizã economicã şi financiarã cu care se confruntã statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel de asigurãri sociale.
    Înalta Curte constatã însã cã analiza cerinţei privind existenţa "raportului rezonabil de proporţionalitate" a fost sursa practicii neunitare ce a condus la iniţierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanţele nu au aplicat testul justului echilibru în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecãrei cauze; pe de altã parte, nici "ingerinţa" nu a fost analizatã în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generalã şi, totodatã, prima normã din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încãlcare de tipul "privãrii de proprietate" (cea de-a doua normã din acelaşi text).
    Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizaţi şi-au vãzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadreazã procentual între 30% şi 80%, uneori chiar mai mult, ca efect al suprimãrii beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivã) care a variat de la o categorie profesionalã la alta, iar în cadrul aceleiaşi categorii, de la o persoanã la alta, potrivit condiţiilor prevãzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte şi calificarea fiecãrui beneficiar pentru obţinerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenţei ataşate recursului în interesul legii se constatã însã cã instanţele judecãtoreşti nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintã o circumstanţã importantã în identificarea premiselor de analizã a raportului de proporţionalitate, fiind util a se observa proporţia reducerii beneficiului social în discuţie pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuãrii pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.
    Or, instanţa europeanã însãşi, în aplicarea acestui test de proporţionalitate, analizeazã situaţia reclamantului din fiecare cauzã, determinã anumite circumstanţe particulare în plângerile pe care le soluţioneazã, se raporteazã în mod necesar la situaţia de fapt pe care ea însãşi a reţinut-o în legãturã cu respectiva plângere şi, numai pe baza acestui ansamblu de constatãri, conchide asupra raportului de proporţionalitate, fãrã a stabili vreodatã o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumitã categorie vizatã de "ingerinţã", în afara statutului de "victimã" (dacã se au în vedere cauzele cu mai mulţi reclamanţi - de exemplu, Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reţine cã raportul de proporţionalitate este compromis dacã acel reclamant suportã o sarcinã individualã excesivã, exorbitantã, care excedeazã marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socialã (marjã care, în acest domeniu, este una extensivã); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistenţã.
    În acelaşi timp, fãrã a fi limitative, în ansamblul circumstanţelor obiective de analizã, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizaţia socialã pentru pensionari (prevãzutã de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunarã, dupã cum vor trebui identificate circumstanţele particulare ale cauzei.
    Este esenţial a se constata cã în privinţa fiecãrui reclamant în parte a fost depãşit un anumit "prag de dificultate" pentru ca instanţa europeanã însãşi sã constate o încãlcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (cum se reţine, de exemplu, în Decizia asupra admisibilitãţii în Cauza Hasani împotriva Croaţiei).
    Totodatã, este necesar a se preciza cã în analiza raportului de proporţionalitate instanţele trebuie sã urmãreascã raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi în care Curtea însãşi a analizat tipuri de "ingerinţe" în dreptul la respectarea bunurilor prin mãsuri legislative adoptate de stat în prestaţiile de asigurãri sociale, iar nu sã se recurgã la specia proximã (încãlcãri ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, de tipul privãrii de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încãlcãri (chiar perspectiva analizãrii discriminãrii în legãturã cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional având alţi parametri de evaluare).
    Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croaţiei - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilitãţii, Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat mãsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în platã.
    În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese cã stabilirea raportului de proporţionalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauzã în parte, în funcţie de circumstanţele sale particulare.
    Ca atare, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilã de naturã a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicatã în fiecare cauzã aflatã pe rolul instanţelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporţionalitate este rezultatul aprecierii materialului probator şi a circumstanţelor proprii fiecãrei pricini sau a situaţiei de fapt reţinute, fiind aşadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene, în acest caz).
    Pentru a fi legalã o soluţie asupra unei sesizãri (cum este cea cu recurs în interesul legii), ea trebuie în mod necesar sã antreneze efecte legale şi în cazul admiterii şi în cel al respingerii.
    Or, dacã s-ar admite ca posibilã soluţionarea printr-o concluzie cu caracter general asupra raportului de proporţionalitate în acest gen de cauze şi astfel s-ar stabili cã justul echilibru este afectat sau compromis în toate situaţiile, efectul indirect ar fi similar celui al abrogãrii legii.
    Simetric, dacã s-ar stabili, pe calea recursului în interesul legii, cã raportul de proporţionalitate a fost unul rezonabil, just, ar însemna negarea dreptului de acces la instanţã (garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale) pentru fiecare dintre persoanele ce se pretind afectate în mod individual prin adoptarea şi aplicarea Legii nr. 119/2010.
    În concluzie, analiza în concret a acestui raport de proporţionalitate nu poate fi realizatã pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia şi competenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul în interesul legii nefiind un recurs naţional în convenţionalitate.

    Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedurã civilã, aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

                      ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                                În numele legii
                                    DECIDE:
    Respinge recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, referitoare la recalcularea pensiilor prevãzute de art. 1 din lege.
    Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedurã civilã.
    Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 12 decembrie 2011.

             VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
                                RODICA AIDA POPA

                            Magistrat-asistent-şef,
                                Bogdan Georgescu


****************************************************************
Inalta Curte de Casatie si Justitie a respins recursul in interesul legii, promovat de catre Kovesi, dupa cum urmeaza:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Biroul de Informare şi Relaţii Publice

C O M U N I C A T

În şedinţa din 12 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluţionat un număr de 2 recursuri în interesul legii, fiind pronunţate următoarele soluţii:

Decizia nr.28 în dosarul nr. 27/2011.

Respinge, recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 3201 alin.1 şi 7 din Codul de procedură penală, cu privire la momentul procesual până la care sunt aplicabile prevederile referitoare la procedura de judecată simplificată.
Obligatorie, potrivit art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2011.
Decizia nr.29 în dosarul nr. 29/2011.
Respinge recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiile de conducere ale Curţilor de Apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr.119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 din Convenţie, referitor la recalcularea pensiilor prevăzute de art.1 din lege.
Obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2011.
După redactarea considerentelor şi semnarea deciziilor, acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.


*******************************************************************

C ă t r e,


PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art. 329 din Codul procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.32 din Legea nr. 202/2010, formulez prezentul


RECURS ÎN INTERESUL LEGII

În practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la „aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 din Convenţie, referitor la recalcularea pensiilor prevăzute de art.1 din lege”.

Urmare sesizării din oficiu, precum şi în considerarea sesizărilor nr. 1719/25 A din 21 aprilie 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Galaţi, nr. 19667 din 6 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Craiova, nr. 1106/35 din 13 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Braşov şi nr. 1318 din 3 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Cluj, transmise prin adresele nr. 5/S.U/2011 din 28 aprilie 2011 şi nr. 7/S.U/2011 din 10 mai 2001 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări în problema de drept enunţată anterior, constatându-se următoarele:

I. Într-o primă orientare jurisprudenţială, au fost admise contestaţiile formulate de reclamanţi, pensionari aflaţi în categoriile prevăzute de art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 şi s-au anulat deciziile de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi art. 4 din acest act normativ, fiind menţinute în plată pensiile în cuantumul anterior.

În adoptarea acestor soluţii, instanţele de judecată au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigenţele art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum principiile consacrate de acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Analiza efectuată de instanţe asupra noţiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut ca punct de pornire principiul garantării dreptului de proprietate şi faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii, protecţia instituită de Convenţie a fost extinsă şi la „interese economice” şi alte valori patrimoniale.

S-a arătat că, în materie de asigurări sociale, instituţiile Convenţiei au statuat că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiţii, să ducă la naşterea unui drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, în sensul de a beneficia, la un moment dat, de avantajele conferite de acest sistem, iar pentru ca un asemenea drept să se nască şi să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească cerinţele prevăzute de legislaţia naţională în materie.

Reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul la pensiile de serviciu în baza unor legi speciale, iar dreptul la această pensie avea două componente, una contributivă şi una necontributivă pe care statul s-a obligat să o suporte de la bugetul de stat.

Ca atare, avându-se în vedere principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, în cauza Stec ş.a. c/a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (cererile nr. 65731/01 şi 65900/01, hotărârea din 12 aprilie 2006), precum şi jurisprudenţa citată de Curte în această cauză, s-a considerat că pensiile reclamanţilor, stabilite în baza legislaţiei anterioare adoptării Legii nr. 119/2010 intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, iar orice act normativ ulterior care repune în discuţie modul de stabilire a pensiei reprezintă o ingerinţă în dreptul stabilit în favoarea reclamanţilor.

În continuare, instanţele au analizat compatibilitatea acestei restrângeri cu exigenţele art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr.1 şi art. 14 din Convenţie, prin luarea în considerare a sferei persoanelor afectate şi a proporţionalităţii măsurii restrângerii cu scopul urmărit prin adoptarea Legii nr. 19/2010.

Astfel, s-a arătat că, deşi scopul Legii nr. 119/2010 poate fi considerat legitim, având în vedere că acest act normativ urmăreşte diminuarea efectelor crizei economice, totuşi, nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele alese şi interesele individuale, instituindu-se o sarcină împovărătoare şi excesivă doar pentru anumite categorii de pensionari, cu atât mai mult cu cât măsura luată nu a avut un caracter temporar, iar pentru anumite categorii socio-profesionale, pensiile de serviciu au fost menţinute.

În acest sens a fost evocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, cererea nr. 60669/00, hotărâre din 12 octombrie 2004; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 65731/01 şi nr. 65900/01, hotărâre din 12 aprilie 2006, Marea Cameră.

Pe de altă parte, s-a considerat că, prin aplicarea Legii nr. 119/2010 şi diminuarea pensiilor aflate în plată, se încalcă principiul neretroactivităţii legii. (Anexa I)

II. Într-o altă orientare jurisprudenţială, contestaţiile au fost respinse, fiind menţinute deciziile de recalculare a pensiilor de serviciu emise în temeiul Legii nr. 119/2010.

În motivarea acestor soluţii, s-a reţinut că Legea nr. 119/2010 a fost supusă controlului de constituţionalitate în raport de prevederile art. 15 alin. (2), art.16 alin. (1), art. 44, art.136, art. 47 şi art. 53 din Legea fundamentală, iar Curtea Constituţională, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, a constatat constituţionalitatea acestei legi.

Instanţele de drept comun au obligaţia de a respecta statuările Curţii Constituţionale şi, doar în mod cu totul excepţional, în funcţie de circumstanţele speţei, iar nu în abstract, pot constata că o anumită normă, deşi declarată constituţională, produce efecte contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În determinarea unor eventuale efectele contrare Convenţiei, aceste instanţe au pornit de la noţiunea de „bun”, ca noţiune autonomă în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european, constatând, raportat la cauza Andrejeva c/a Lituaniei (cererea nr. 55707/00, hotărâre din 18 februarie 2009), că intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr.1 doar partea contributivă a pensiei de serviciu, pentru care trebuie să existe garanţii, iar nu şi partea necontributivă ce se suportă din bugetul de stat.

Recunoscându-se marja de apreciere a statului în a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială şi de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă, s-a arătat că singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie, privind nediscriminarea.

De asemenea, ingerinţa statului trebuie să corespundă celor trei limitări, impuse de primul paragraf al art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv:

1) să fie prevăzută de lege;

2) să existe un scop legitim;

3) să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Primele două condiţii au fost considerate îndeplinite în cauză, iar, în analiza criteriului de proporţionalitate, prin considerentele formulate, s-a aderat la argumentele Curţii Constituţionale, constatându-se că această cerinţă este îndeplinită întrucât prin Legea nr. 119/2010 nu este afectată partea contributivă, ci doar componenta necontributivă a pensiei speciale, supusă condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare, pentru a putea fi acordată.

În examinarea acestei cerinţe, instanţele au realizat şi o analiză comparativă a cuantumului pensiei rezultate în urma recalculării, fie cu indemnizaţia socială pentru pensionari (fosta „pensie minimă garantată”) prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 şi Ordonanţa Guvernului nr. 6/2009, fie cu nivelul pensiei medii la nivel de ţară ori cu salariul mediu net pe economie.

În ceea ce priveşte respectarea principiului egalităţii şi nediscriminării, instanţele au reţinut că Legea nr. 119/2010 a vizat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechităţi din sistem.

Or, pe această cale, legiuitorul a abrogat toate categoriile de pensii speciale, fără nicio distincţie şi le-a supus unui regim de stabilire şi calculare unitar, aplicabil tuturor celorlalţi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat. (Anexa II). În plus s-a considerat că pretinsa discriminare faţă de categoria socio-profesională a magistraţilor nu poate fi reţinută, faţă de considerentele deciziei nr.873/2010 a Curţii Constituţionale.

Apreciez că cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii.

Prin art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 privind unele măsuri în domeniul stabilirii pensiilor, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, s-a stabilit ca pensiile militare de stat, pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, ale personalului diplomatic şi consular, ale funcţionarilor publici parlamentari, ale deputaţilor şi senatorilor, ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă şi ale personalului Curţii de Conturi devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.[1]

De asemenea, potrivit art.2 din acelaşi act normativ, procedura de recalculare vizează şi pensiile anticipate de serviciu, pensiile anticipate parţiale, pensiile de invaliditate şi pensiile de urmaş stabilite în baza actelor normative speciale.

Potrivit art.3 alin. (1) din lege, procedura de recalculare a pensiilor prevăzute la art.1, stabilite potrivit legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată se efectuează prin utilizarea algoritmului prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii.[2]

Cuantumul pensiilor rezultate în urma recalculării se plăteşte potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 119/2010, de la data de întâi a lunii următoare expirării perioadei de recalculare prevăzute la alin. (1) lit.a) sau b), după caz.

Acest act normativ a fost supus controlului anterior de constituţionalitate, la sesizarea unui grup de senatori şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituţională cu majoritate de voturi, a constatat că dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate ce vizau, în esenţă, încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, a principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 alin. (1) din Convenţie, a principiului garantării dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44 din Constituţie şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi din perspectiva drepturilor şi principiilor consacrate de art. 47 alin. (1), art. 135 alin. (2) lit.h) din Constituţie.[3]

De asemenea, prin decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 1 lit. c) din Legea privind unele măsuri în domeniul pensiilor sunt neconstituţionale, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Pe de altă parte, în virtutea art. 20 alin. (2) din Constituţie, judecătorii naţionali au posibilitatea de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei europene a drepturilor omului, al pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, acestea având o aplicare directă şi prioritară faţă de orice altă normă contrară din dreptul intern, ceea ce se traduce prin faptul că primele autorităţi ce trebuie să regleze şi să asigure protecţia acestor drepturi sunt instanţele naţionale.

Din examinarea jurisprudenţei irevocabile prezentate anterior, se constată că instanţele care au pronunţat soluţii în sensul primei orientări au realizat propria analiză de conformitate a Legii nr. 119/2010 în raport de exigenţele art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, concluzionând în sensul unei încălcări a principiilor şi drepturilor consacrate de acestea, în timp ce instanţele care au pronunţat soluţii în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, pornind de la aceleaşi premise şi raportându-se, în plus, şi la decizia nr. 871/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, au concluzionat în sens contrar.

Examenul de jurisprudenţă relevă că opiniile divergente există atât sub aspectul proporţionalităţii măsurii reducerii pensiilor de serviciu cu scopul urmărit, cât şi sub aspectul existenţei unui tratament discriminatoriu, ca urmare a aplicării Legii nr. 119/2010.

În ambele situaţii, instanţele de judecată au avut în vedere aceeaşi cazuistică a instanţei de contencios european din care s-au desprins mai multe principii în legătură cu aplicarea exigenţelor Convenţiei asupra drepturilor de pensie, privite ca „bun”, în sensul de noţiune autonomă, astfel cum a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului .

Bunăoară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant, că art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie nu garantează dreptul vreunei persoane la o pensie într-un anumit cuantum, deoarece textul nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun.[4]


De asemenea, instanţa de contencios european a reiterat pe calea unei jurisprudenţe constante că art.1 din Protocolul nr.1 nu stabileşte nicio restricţie pentru statele membre în a alege orice formă a sistemului de asigurări sociale, tipul ori cuantumul beneficiilor acordate în cadrul unui anumit sistem, însă, în situaţiile în care un stat membru a adoptat o legislaţie care prevede dreptul la pensie, ca drept de securitate socială, indiferent dacă este condiţionat sau nu de plata contribuţiilor, acea legislaţie trebuie primită ca generând un interes patrimonial ce intră sub incidenţa art.1 din Primul Protocol al Convenţiei, în privinţa persoanelor care satisfac cerinţele prevăzute de lege.[5]

Aşadar, pornind de la această plasare a prestaţiilor sociale, reprezentând drepturi de pensie, în sfera de protecţie a art.1 Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat cauzele ce i-au fost deferite în care reclamanţii sesizau încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, singur sau combinat cu art. 14 din Convenţie, din perspectiva criteriilor cerute în jurisprudenţa sa pentru ca ingerinţa autorităţilor în drepturile reclamanţilor să fie considerată legitimă, respectiv: (a) ingerinţa să fie prevăzută de lege; (b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi (c) să respecte un raport rezonabil de proporţionalitate cu scopul urmărit, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele contrare, astfel încât persoana în cauză să nu suporte o sarcină excesivă şi exorbitantă, consacrând şi o limită jurisprudenţială, dată de atingerea substanţei dreptului însuşi.[6]

Aplicând criteriile prezentate anterior la problema de drept analizată, se constă, în primul rând, că ingerinţa în drepturile de pensie răspunde criteriului de legalitate, în sensul stabilirii acesteia prin lege.

În privinţa celei de-a doua cerinţe, instanţa de contencios european a arătat, încă din primele sale decizii în materie, că noţiunea de „utilitate publică” este amplă chiar prin natura ei, astfel încât decizia de a adopta legi care să conducă la privarea de proprietate implică examinarea, de către autorităţile statale competente, a unor probleme de ordin politic, economic şi social asupra cărora, într-un stat democratic, pot exista profunde divergenţe. Curtea a apreciat, în mod constant că, în această privinţă este normal ca, datorită unei directe cunoaşteri a realităţilor societăţii, legiuitorul naţional să dispună de o mare marjă de apreciere în adoptarea legislaţiei pentru implementarea politicilor sociale şi economice şi a afirmat că respectă modul în care statele membre concep imperativele de utilitate publică, afară numai dacă această apreciere se dovedeşte a fi în mod manifest lipsită de orice bază raţională[7].

În aceste condiţii, Curtea a acceptat posibilitatea reducerii cuantumului beneficiilor de asigurări sociale în anumite circumstanţe, bazate pe modificări legislative care pot fi adoptate ca răspuns la schimbările din societate.[8]

De pildă, în cauza Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că introducerea unor noi reglementări cu privire la drepturile de pensie pentru invaliditate au vizat un scop legitim, determinantă fiind necesitatea asigurării sustenabilităţii fondului de pensii al statului care s-a confruntat cu dificultăţi financiare.[9]

De asemenea, în cauza Andrejeva vs. Lituania, Curtea a acceptat că diferenţa de tratament în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor de pensie viza protecţia sistemului economic al ţării, în condiţiile în care autorităţile naţionale au fost confruntate cu o capacitate redusă a bugetului de stat, apreciind că scopul tratamentului juridic aplicat reclamantei era compatibil cu obiectivele Convenţiei.[10]

Mutatis mutandis, se observă că scopul reglementării cuprinse în Legea nr. 119/2010, astfel cum a fost identificat şi de Curtea Constituţională răspunde criteriilor enunţate, desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a arătat că „interesul public” poate include şi adoptarea unui sistem armonizat de pensii publice, scop în care statele pot adopta modificări legislative.[11]

În privinţa cerinţei de proporţionalitate a măsurii adoptate, cu scopul urmărit, respectiv a necesităţii menţinerii unui just echilibru între interesele în discuţie, analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art.1 Protocolul nr.1 a fost, în unele cazuri, concurentă cu analiza efectuată din perspectiva art. 14 din Convenţie, pentru a se determina dacă tratamentul juridic diferit a avut o justificare rezonabilă şi obiectivă şi a păstrat acest raport de proporţionalitate.[12]

Ca un numitor comun al tuturor analizelor efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele vizând reduceri ale drepturilor de asigurări sociale, se observă că lipsa indemnizării beneficiarului pentru ingerinţa reclamată nu a constituit un criteriu determinant, de vreme ce o astfel de ingerinţă nu este de tipul „privării de proprietate”, ci este analizată în contextul primei teze a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi a regulii generale consacrate, privind dreptul la respectarea bunurilor.[13]

Aşadar testul de proporţionalitate efectuat de instanţa de contencios european nu a constatat, în cauzele ce se încadrează în această tipologie, în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci a constat într-o analiză, în concret, a măsurii în care persoana/persoanele vizate au fost lipsite în totalitate de drepturile de pensie, şi , deci, de mijloacele de subzistenţă[14], precum şi a caracterului discriminatoriu al măsurii, raportat la sfera persoanelor aflate într-o situaţie analoagă.[15]

Sub aceste aspecte, răspunsurile date de instanţa de contencios european diferă în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.

Primul element de referinţă ţine de o analiză în concret a situaţiei persoanei vizate, analiză care diferă de la caz la caz, iar în acest sens, indicăm cu titlu de exemplu considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mai multe cauze analizate în care s-a ridicat problema sistării plăţii părţii necontributive a pensiei, a considerat că, întrucât drepturile pecuniare ale reclamanţilor ce decurgeau din contribuţiile plătite la sistemul de asigurări sociale (partea contributivă a pensiei) au rămas neatinse, nu a existat o încălcare a art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.[16]

Cel de-al doilea element de referinţă poate fi pus în legătură cu necesitatea de instituire a unei legislaţii unitare de pensii, iar în considerarea constituirii fondurilor de asigurări sociale pentru plata pensiilor în sistemul public, precum şi a schimbării realităţilor sistemului de securitate socială, Curtea a acceptat ca fiind conforme Convenţiei anumite modificări legislative adoptate în scopul asigurării unui tratament juridic uniform.[17]

De altfel, şi analiza efectuată de Curtea Constituţională asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate ridicate cu privire la Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor se plasează pe aceleaşi repere stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, identificate în precedent.

În plus, raportat şi la propria jurisprudenţă, instanţa de contencios constituţional a constatat că Legea nr. 119/2010 nu retroactivează.[18]

Ca atare, se constată că prin hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate, instanţele de judecată au realizat o analiză a conformităţii aplicării Legii nr. 119/2010 cu exigenţele art.1 Protocolul nr.1 şi art. 14 din Convenţie şi au ajuns la o concluzie unitară în sensul existenţei unui interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a Convenţiei, a existenţei unei ingerinţe în dreptul de proprietate care corespunde cerinţelor criteriului de legalitate şi necesităţii de a fi justificată de o cauză de utilitate publică.

Divergenţa de opinie se datorează, însă, unei aprecieri diferite asupra criteriului de proporţionalitate a măsurii şi, implicit, asupra existenţei/inexistenţei unei discriminări între diferitele categorii de beneficiari ai pensiilor de serviciu.

Considerăm că în analiza efectuată asupra criteriului de proporţionalitate, se cuvine a fi avut în vedere că Legea nr.119/2010 a afectat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechităţi din sistem, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale şi să le supună unui regim unitar de stabilire şi calculare.

De asemenea, introducerea în analiza efectuată a unui element obiectiv, reprezentat, fie de indemnizaţia socială pentru pensionari, prevăzută de art.7 din Legea nr.118/2010, fie de pensia medie lunară, conferă previzibilitate în soluţionarea cauzelor şi menţine un just echilibru între interesul general şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale.

Existenţa unui tratament juridic discriminatoriu nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile Legii nr.119/2010, în forma finală adoptată, urmare deciziei nr.873 din 25 iunie 20101 a Curţii Constituţionale, au vizat toate categoriile de pensii speciale.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 3307 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei decizii în această chestiune de drept.


PROCUROR GENERAL

Laura Codruţa Kövesi


Bibliografie________________________________________

[1] Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cu modificările şi completările ulterioare a fost abrogată în mod expres din art. 196 lit.a) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010;

[2] Algoritmul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare a fost preluat mutatis mutandis de Legea nr. 263/2010 care în cuprinsul art. 94 alin. (1) statuează : „ Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie”.

Potrivit art.3 alin. (1) lit.n) din Legea nr. 263/2010, punctajul mediu anual, reprezintă „numărul de puncte realizat de asigurat, calculat prin raportarea punctajului total realizat de acesta în întreaga perioadă de activitate la numărul anilor corespunzători stagiului complet de cotizare prevăzut de lege la data pensionării”.

De asemenea, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, valoarea punctului de pensie la data intrării în vigoare a acestui act normativ este de 732,8 lei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, această valoare se majorează anual cu 100 % din rata inflaţiei, la care se adaugă 50 % din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut, realizat pe anul precedent;

[3] În analiza efectuată de Curtea Constituţională, s-a pornit de la constatarea că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii, iar, spre deosebire de acestea din urmă, sunt compuse din două elemente şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit prin legea specială.

Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat.

Reamintind jurisprudenţa sa anterioară (decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000), instanţa de contencios constituţional a arătat că acordarea acestui din urmă supliment ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.

Din aceste perspective, Curtea Constituţională a statuat că există un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la intrarea în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia unei încălcări a principiului neretroactivităţii legii şi nici a unei exproprieri.

De asemenea, pe calea consideraţiilor formulate, s-a arătat şi că „măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv”, şi „nu prevede diferenţieri procentuale pentru diverse categorii cărora li se adresează pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puţin măsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie”.

[4] Wieczorek vs. Polonia, cerere nr. 18176/05, hotărâre din 8 decembrie 2009, § 57; Rasmussen vs. Polonia, cererea nr. 38886/05, hotărâre din 28 aprilie 2009, § 71; Maggio ş.a. vs. Italia, cererile nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 şi 56001/08, hotărâre din 31 mai 2011, § 55; Andrejeva vs. Lituania, cerere nr. 55707/00, Marea Cameră hotărâre din 18 februarie 2009, § 77; Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, cerere nr. 60669/00, hotărâre din 12 octombrie 2004, § 39; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 65731/01 şi 65900/01, Marea Cameră, hotărâre din 12 aprilie 2006, § 53; Runkee şi White vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 42949/98 şi 53134/99, hotărâre din 10 mai 2007, § 34;

[5] În acest sens, Wieczorek vs. Polonia ; Rasmussen vs. Polonia ; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, precit; Aizpurua Ortiz ş.a vs. Spania, cererea nr. 42430/05, hotărârea din 2 februarie 2010, § 40; Muñoz Díaz vs. Spania,cerere nr. 49151/07, hotărâre din 8 decembrie 2009, § 44;

[6] Wieczorek vs. Polonia şi jurisprudenţa loc.cit. Ex. – regele Greciei vs. Grecia, Marea Cameră, cererea nr. 25701/94, § 87; Jahn ş.a. vs Germania, Marea Cameră, cererile nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, § 81-94; Sporrong şi Lönnroth vs. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69-74; Kjartan Ásmundsson vs. Islanda precit, § 40; Rasmussen, precit, § 71;

[7] James ş.a. vs. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 46; Terrazzi SRL vs. Italia, cererea nr. 27265/95, 17 octombrie 2002, § 85; Ex-Regele Greciei, § 87;

[8] Wieczorek, precit, § 67;

[9] Hotărârea din 12 octombrie 2004, § 39;

[10] Hotărârea din 18 februarie 2004, § 86;

[11] Pravednaya vs. Rusia, cerere nr. 69529/01, hotărâre din 18 noiembrie 2004, § 40; Maggio ş.a. vs. Italia, precit, § 60;

În acest sens, potrivit expunerii de motive a iniţiatorului actului normativ, Guvernul României, adoptarea reglementării a fost justificată de evoluţia crizei economice în anul 2009, precum şi extinderea acesteia în cursul anului 2010, necesitatea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaţionale, pentru atingerea ţintelor de deficit ale bugetului general consolidat în anul 2010, precum şi faţă de imperativele diminuării dezechilibrelor existente.

De asemenea, adoptarea reglementării a fost justificată de o serie de factori macro-economici şi sociali, respectiv: asigurarea sustenabilităţii financiare a sistemului de pensii publice şi eliminarea discrepanţelor privind contribuţia la bugetul asigurărilor sociale, respectiv a inegalităţilor de alocare a resurselor pentru finanţarea pensiilor publice;

[12] Koua Poirrez vs. Franţa, cerere nr. 40892/98, hotărâre din 30.09.2003, § 46; Luczak vs. Polonia, cerere nr. 77782/01, hotărâre din 27 noiembrie 2007, § 52; Twizell vs. Regatul Unit, cerere nr. 25379/02, hotărâre din 20 mai 2008, § 21-24; Gaygusuz vs. Austria, cerere nr. 17371/90, hotărâre din 16 septembrie 1996, § 42;

[13] Aizpurua Ortiz vs. Spania, precit, § 48;

[14] Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, precit, § 40; Maggio ş.a. vs. Italia, precit, § 62;

[15] Buchen vs. Cehia, cerere nr. 36541/97, hotărâre din 26 noiembrie 2002, , § 73-75;

[16] Rasmunssen vs. Polonia, precit, § 75 şi jurisprudenţa loc. cit;

[17] Maggio ş.a., precit, § 73; Stec, precit, § 61;

[18] Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.433 din 28.06.2010;










Purtător de cuvânt al

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

judecător Georgeta Barbălată