DECIZIA nr. 29 din 12 decembrie 2011 privind recursul in interesul legi, referitor la aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010

 

DECIZIA nr. 29 din 12 decembrie 2011 privind recursul in interesul legi, referitor la aplicarea dispozitiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constitutie, art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si art. 14 din Conventie, referitoare la recalcularea pensiilor prevazute de art. 1 din lege

EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL COMPETENT SA JUDECE RECURSUL IN INTERESUL LEGII
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 925 din 27 decembrie 2011

Data Intrarii in vigoare: 27 Decembrie 2011
-------------------------------------------------------------------------



    Dosar nr. 29/2011



    Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
    Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
    Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
    Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile
    Corina Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
    Georgeta Carmen Negrilã - judecãtor la Secţia I civilã, judecãtor-raportor
    Doina Popescu - judecãtor la Secţia I civilã
    Minodora Carmen Ianoşi - judecãtor la Secţia I civilã
    Nina Ecaterina Grigoraş - judecãtor la Secţia I civilã
    Eugenia Puşcaşiu - judecãtor la Secţia I civilã
    Alina Macavei - judecãtor la Secţia I civilã
    Lucia Paulina Brehar - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Marian Budã - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Maura Olaru - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Nela Petrişor - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Carmen Trãnica Teau - judecãtor la Secţia a II-a civilã
    Adriana Chioseaua - judecãtor la Secţia a II-a civilã, judecãtor-raportor
    Ioana Iacob - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Ionel Barbã - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Liliana Vişan - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Luiza Maria Pãun - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Carmen Ilie - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecãtor-raportor
    Eugenia Marin - judecãtor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Sofica Dumitraşcu - judecãtor la Secţia penalã
    Georgeta Barbãlatã - judecãtor la Secţia penalã

    Completul competent sã judece recursul în interesul legii ce formeazã obiectul Dosarului nr. 29/2011 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. (2) din Codul de procedurã civilã, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Şedinţa completului este prezidatã de doamna judecãtor Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.
    La şedinţa de judecatã participã magistratul-asistent-şef al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sã judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de Apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, referitoare la recalcularea pensiilor prevãzute de art. 1 din lege.
    Magistratul-asistent prezintã referatul cauzei, arãtând cã la dosarul cauzei au fost depuse extrase de jurisprudenţã, note scrise, puncte de vedere şi o cerere de intervenţie în interes propriu formulatã de Nebunu Lizica.
    Dupã prezentarea referatului cauzei, doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin - faţã de împrejurarea cã, prin raportul întocmit asupra cauzei, a fost reliefat faptul cã jurisprudenţa neunitarã ataşatã recursului în interesul legii vizeazã în majoritatea covârşitoare litigii generate de aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 - solicitã amânarea judecãrii recursului în interesul legii, pentru a fi verificatã jurisprudenţa la nivelul curţilor de apel, în vederea identificãrii şi depunerii la dosar a hotãrârilor judecãtoreşti prin care au fost soluţionate şi litigii generate de aplicarea celorlalte dispoziţii ale art. 1 din legea respectivã.
    Curtea, în urma deliberãrii, respinge cererea de amânare formulatã de reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Faţã de aspectele cuprinse în referatul magistratului-asistent referitoare la cererea de intervenţie formulatã în cauzã, Curtea acordã cuvântul reprezentantei procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin pune concluzii de respingere ca inadmisibilã a cererii de intervenţie în interes propriu formulate în cauzã, arãtând cã dreptul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii aparţine numai titularilor prevãzuţi expres şi limitativ de art. 329 din Codul de procedurã civilã.
    Curtea, deliberând, în raport cu dispoziţiile art. 50 cu referire la art. 329 din Codul de procedurã civilã, respinge ca inadmisibilã cererea de intervenţie în interes propriu formulatã de Nebunu Lizica.
Curtea constatã cã nu mai sunt chestiuni prealabile şi acordã
cuvântul reprezentantei procurorului general al Parchetului de
pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine recursurile în interesul legii, astfel cum au fost formulate şi motivate în scris, şi solicitã admiterea lor şi pronunţarea unei decizii prin care sã se asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii în privinţa problemei de drept care a fost soluţionatã diferit de instanţele judecãtoreşti.
    Preşedintele completului de judecatã, doamna judecãtor Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declarã dezbaterile închise, iar completul de judecatã rãmâne în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

                                 ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constatã urmãtoarele:
    1. Problema de drept care a generat practica neunitarã
    Recursurile în interesul legii, astfel cum au fost sintetizate prin recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizeazã aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, în ceea ce priveşte recalcularea pensiilor prevãzute de art. 1 din lege.
    2. Examenul jurisprudenţial
    Prin recursurile în interesul legii se aratã cã în practica judiciarã nu existã un punct de vedere unitar cu privire la contestaţiile formulate de persoanele aflate în categoriile prevãzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din aceeaşi lege.
    3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecãtoreşti
    3.1. Într-o primã orientare jurisprudenţialã, instanţele de judecatã au admis contestaţiile formulate de reclamanţi - pensionari aflaţi în categoriile prevãzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 - şi au dispus anularea deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din lege, fiind menţinute în platã pensiile în cuantumul stabilit anterior intrãrii în vigoare a acestei legi. În adoptarea acestor soluţii, instanţele de judecatã au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigenţele impuse de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi de art. 14 din aceeaşi convenţie, în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi au concluzionat în sensul încãlcãrii.
    3.2. Într-o altã orientare jurisprudenţialã, instanţele de judecatã au respins contestaţiile formulate de reclamanţi - pensionari aflaţi în categoriile prevãzute de art. 1 lit. a)-h) din Legea nr. 119/2010 - împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi 4 din lege. În motivarea acestor soluţii, instanţele au reţinut cã au obligaţia de a respecta Decizia Curţii Constituţionale nr. 871 din 25 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, prin care, în soluţionarea unei obiecţii de neconstituţionalitate, s-a constatat cã sunt constituţionale dispoziţiile Legii nr. 119/2010, şi, doar în mod cu totul excepţional, în funcţie de circumstanţele speţei, iar nu în abstract, pot constata cã o anumitã normã, deşi declaratã constituţionalã, produce efecte contrare Convenţiei europene a drepturilor omului, ceea ce aceste instanţe nu au reţinut.
    4. Opinia procurorului general
    Procurorul general a opinat în sensul cã a doua orientare jurisprudenţialã este în acord cu litera şi spiritul legii.
    În susţinerea opiniei exprimate, procurorul general a arãtat cã legislaţia în materia pensiilor speciale, ca drept de securitate socialã, indiferent dacã este sau nu condiţionat de plata contribuţiilor, trebuie privitã ca generând un "interes patrimonial" ce intrã sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului, în privinţa persoanelor care îndeplinesc cerinţele prevãzute de lege.
    Susţine procurorul general cã, faţã de exigenţele impuse de Convenţia europeanã a drepturilor omului şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor îndeplineşte cerinţa de legalitate, este determinatã de un scop de utilitate publicã, legitim, şi rãspunde condiţiei referitoare la existenţa unui just raport de proporţionalitate între cerinţele interesului general şi interesul particular al persoanelor vizate de art. 1 din Legea nr. 119/2010.
    Totodatã, procurorul general a învederat faptul cã nu existã un tratament discriminatoriu, întrucât Legea nr. 119/2010 a afectat toate categoriile de pensii de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechitãţi din sistem, legiuitorul alegând sã abroge toate categoriile de pensii speciale şi sã le supunã unui regim unitar de stabilire şi calculare.
    5. Raportul asupra recursurilor în interesul legii
    Prin raportul asupra recursurilor în interesul legii a fost propusã soluţia de respingere a recursurilor în interesul legii, cu argumentaţia cã, întrucât soluţiile diferite pronunţate de instanţele judecãtoreşti au fost determinate de rezultatul analizei raportului de proporţionalitate efectuat de fiecare instanţã în aprecierea "ingerinţei" ce derivã din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 în raport cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilã de naturã a asigura unificarea practicii judiciare.
    6. Înalta Curte
    În cuprinsul sesizãrilor formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi sunt reflectate soluţiile diferite pronunţate de instanţele judecãtoreşti în litigii legate de aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, care reglementeazã pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecãtoreşti şi al parchetelor de pe lângã acestea.
    Deşi sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se referã la aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 119/2010, iar sesizarea colegiilor de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 329 şi 330^5 din Codul de procedurã civilã, având în vedere jurisprudenţa neunitarã prezentatã în susţinerea sesizãrilor adresate, urmeazã a se pronunţa numai cu privire la ipoteza legalã prevãzutã de art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, considerentele deciziei fiind valabile, pentru identitate de raţiune, şi în cazul celorlalte ipoteze reglementate în cuprinsul art. 1 din lege.
    Dupã cum rezultã din jurisprudenţa care a stat la baza sesizãrilor adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 329 din Codul de procedurã civilã în soluţionarea litigiilor generate de contestaţiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor care intrã sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, realizând o analizã de compatibilitate a normei juridice naţionale şi efectelor acesteia cu prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele instanţe au apreciat cã existã o încãlcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, exclusiv sau împreunã cu art. 14 din Convenţie, în timp ce alte instanţe, chiar realizând analiza de convenţionalitate, au conchis în sensul cã nu existã o încãlcare a blocului de convenţionalitate.
    A. Controlul de constituţionalitate a Legii nr. 119/2010 şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale
    Înalta Curte constatã cã Legea nr. 119/2010 a fãcut obiectul controlului a priori de constituţionalitate, exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţionalã pronunţând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 şi, respectiv, nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.
    În raport cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi faţã de jurisprudenţa Curţii Constituţionale ( Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul cã atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţã tuturor subiectelor de drept, deopotrivã, în cazul deciziilor prin care se constatã neconstituţionalitatea unor norme, dar şi în ipoteza celor prin care se resping obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate.
    O lege care este contrarã Constituţiei nu poate subzista în ordinea juridicã internã. Potrivit doctrinei, autoritatea absolutã a lucrului judecat în aceastã materie înseamnã cã decizia organului de control al constituţionalitãţii produce efecte asupra legii înseşi, întrucât trãsãtura tipicã a controlului de constituţionalitate este aceea cã este un control obiectiv, contenciosul constituţional fiind un contencios al normelor.
    Având în vedere faptul cã, prin deciziile sus-menţionate prin care Curtea Constituţionalã a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, instanţa de contencios constituţional a realizat o verificare a dispoziţiilor respective atât din punctul de vedere al compatibilitãţii cu Legea fundamentalã (în raport cu criticile formulate), cât şi sub aspectul compatibilitãţii cu Convenţia europeanã a drepturilor omului, Înalta Curte, raportat la limitele sesizãrii Curţii Constituţionale, considerã cã instanţa constituţionalã statueazã asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fãrã a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanţelor judecãtoreşti ce soluţioneazã litigii între destinatari precis determinaţi ai normei respective, instanţele fiind singurele în mãsurã sã cuantifice in concreto efectele aplicãrii normei la situaţia de fapt a speţei.
    Este de precizat cã nimic nu se opune ca însãşi Curtea Constituţionalã sã participe la asigurarea eficienţei mecanismului convenţional (sens în care poate fi menţionatã Cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007, §§ 99-104), dar aceasta nu înseamnã cã odatã ce a procedat astfel, instanţele sunt degrevate a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituţionale) asupra pãrţilor cauzelor pe care le soluţioneazã, pãrţi care invocã încãlcãri ale drepturilor lor fundamentale prevãzute şi garantate de Convenţia europeanã a drepturilor omului.
    Pe de altã parte, Înalta Curte reţine cã în sistemul de drept românesc nu existã nicio prevedere legalã expresã care sã atribuie Curţii Constituţionale exclusivitatea unui control de convenţionalitate, dupã cum nimic nu valideazã punctul de vedere potrivit cãruia, odatã ce Curtea Constituţionalã a confirmat aptitudinea abstractã a unei legi de a fi compatibilã cu Convenţia, instanţele de drept comun nu ar mai fi îndreptãţite sã analizeze nemijlocit convenţionalitatea acelei norme şi a efectelor ei concrete asupra pãrţilor cauzei din litigiul cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanţele fiecãrei speţe.
    Din analiza jurisprudenţei anexate sesizãrilor adresate Înaltei Curţi se constatã cã instanţele judecãtoreşti, în mod cvasiunanim, au considerat cã evaluarea de convenţionalitate este permisã în fiecare cauzã în parte, chiar dacã, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţionalã a constatat cã Legea nr. 119/2010 nu are aptitudinea generalã, abstractã, de a produce efecte contrare Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 sau art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
    În consecinţã, faţã de cele anterior arãtate, Înalta Curte reţine cã deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în ceea ce priveşte constatãrile conformitãţii sau neconformitãţii atât cu Constituţia, cât şi cu Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Însã, dacã instanţa de contencios constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituţionalã), iar aceasta nu împiedicã instanţele de drept comun sã evalueze în concret, în fiecare cauzã în parte, în raport cu circumstanţele fiecãrei speţe, dacã aplicarea aceleiaşi norme nu antreneazã pentru reclamant consecinţe incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    În acelaşi sens, Înalta Curte are în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, prin care s-a reţinut: "De altfel, instanţelor judecãtoreşti le revine sarcina de aplicare directã a legislaţiei comunitare, atunci când legislaţia naţionalã este în contradicţie cu aceasta."
    Deşi considerentele respective vizeazã preeminenţa dreptului comunitar, raţionamentul este aplicabil mutatis mutandis şi în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, care prevãd aplicarea prioritarã a reglementãrilor internaţionale, în cazul în care existã neconcordanţe între acestea şi legile interne.
    Având în vedere aceste circumstanţieri, constatãrile anterioare nu contravin nici jurisprudenţei recente a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursurilor în interesul legii, în considerentele cãreia s-a reţinut forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi a considerentelor pe care acestea se sprijinã ( Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011).
    Ca atare, se impune constatarea cã instanţele judecãtoreşti, judecând în materia ce a generat practica neunitarã sesizatã prin recursurile în interesul legii, au fãcut o corectã aplicare a legii, în condiţiile în care au realizat o analizã proprie a compatibilitãţii efectelor recalculãrii pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, exclusiv sau împreunã cu art. 14 din Convenţie, raportat la situaţia de fapt a fiecãrei cauze.
    B. Raportul dintre statuãrile Deciziei nr. 871 din 25 iunie 2010 şi Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010 ale Curţii Constituţionale şi analiza efectuatã de instanţe în fiecare cauzã în parte
    Astfel cum deja s-a reţinut, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţionalã a statuat faptul cã prevederile art. 1-5 şi 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituţionale, în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privatã, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai şi dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exerciţiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligaţia statului de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calitãţii vieţii, Curtea Constituţionalã a pronunţat şi Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) şi art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor; s-a analizat din nou legea criticatã pe temeiul neretroactivitãţii, dar şi în baza art. 20 din Constituţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") şi art. 53 (restrângerea exerciţiului unor drepturi), critici care au fost înlãturate.
    Totodatã, a constatat cã dispoziţiile art. 1 lit. c) din aceeaşi lege (la data formulãrii obiecţiei de neconstituţionalitate) sunt neconstituţionale, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie (referitoare la statutul judecãtorilor şi procurorilor).
    a) Neretroactivitatea legii şi discriminarea
    Având în vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituţionalitate, Înalta Curte reţine cã instanţele judecãtoreşti nu erau în drept sã facã aprecieri asupra unor critici de neconstituţionalitate, sub aspectul respectãrii principiului neretroactivitãţii legii, formulate de pãrţile din litigiile deduse judecãţii şi care au fost soluţionate diferit.
    Instanţele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separatã a chestiunii retroactivitãţii legii numai în cazul în care aceastã analizã se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinţei" în analiza de convenţionalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
    Însã, în jurisprudenţa Curţii Europene o problemã de retroactivitate a legii este ataşatã, de regulã, unei plângeri ţinând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie (ca de exemplu în Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisã care, în contestaţiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinitã, întrucât în cursul judecãrii acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care sã afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altã parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite iniţial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatatã prin deciziile Curţii Constituţionale anterior menţionate, instanţa constituţionalã fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã.
    În mod similar, nici referitor la discriminare instanţele de drept comun nu puteau face reevaluãri în temeiul art. 16 din Constituţie, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei cã standardul european este superior standardului constituţional, ceea ce nu poate fi reţinut, faţã de împrejurarea cã, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistraţii au fost exceptaţi în urma constatãrii neconstituţionalitãţii prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusã controlului exercitat de Curtea Constituţionalã pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, iar nu prin afirmarea şi asumarea ab initio a intenţiei legiuitorului de a excepta prin legea nouã aceastã categorie de la mãsura recalculãrii pensiei speciale.
    În plus, în temeiul Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional), numai o susţinere de tratament inegal, fãrã o justificare obiectivã şi rezonabilã, între persoane aflate în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situaţii analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanţelor o analizã care sã nu se suprapunã celei a Curţii Constituţionale.
    b) Analiza de compatibilitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie
    Aşadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituţionalã în ceea ce priveşte compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu exclude posibilitatea instanţelor judecãtoreşti de drept comun de a efectua o analizã nemijlocitã, directã, de convenţionalitate raportatã la situaţia particularã din fiecare speţã în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca obiect al încãlcãrii reclamate în fiecare litigiu.
    Din acest punct de vedere, instanţele judecãtoreşti au evaluat aceastã pretinsã încãlcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, fãcând o corectã aplicare a principiilor (în accepţiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, situaţie în care se constatã cã practica neunitarã a fost generatã de aprecierea situaţiei de fapt şi determinarea raportului de proporţionalitate dintre mijloacele întrebuinţate şi scopul urmãrit a fi realizat.
    În ce priveşte existenţa unui "bun" sau "interes patrimonial", în sensul autonom al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în mod unanim instanţele au constatat cã aceasta se verificã în patrimoniul reclamanţilor care, înainte de adoptarea Legii nr. 119/2010 şi a recalculãrii pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, se puteau prevala de garanţiile oferite de art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie.
    Ca situaţie premisã comunã în acest segment al pensiilor speciale, pensiile de serviciu au fost stabilite şi recunoscute de legiuitorul român pentru anumite categorii socioprofesionale, enumerate în art. 1 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind compuse dintr-o parte contributivã (identicã celei calculate în baza sistemului public de asigurãri sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000, în prezent abrogatã şi înlocuitã cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice), ce se suportã din bugetul asigurãrilor sociale de stat, şi o parte necontributivã, care se achita de la bugetul de stat.
    Aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 a Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv şi constituiau o compensaţie parţialã a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cãrora trebuie sã li se supunã fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, poliţişti, funcţionari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanţelor judecãtoreşti şi al parchetelor de pe lângã acestea, personal diplomatic şi consular, funcţionari parlamentari, senatori şi deputaţi, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilã, personalul Curţii de Conturi.
    Acelaşi legiuitor, în anul 2010, în scopul reformãrii sistemului de pensii, pentru reechilibrarea acestuia, în vederea eliminãrii inechitãţilor din sistem şi având în vedere situaţia de crizã economicã şi financiarã cu care se confruntã statul (deci, atât bugetul de stat, cât şi bugetul asigurãrilor sociale de stat), a prevãzut recalcularea pensiilor speciale, stabilind cã acestea devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000.
    Aplicarea acestui act normativ ( Legea nr. 119/2010) a avut ca efect imediat reducerea cuantumului sumelor aflate în platã cu titlu de pensii de serviciu, emiterea unor decizii de recalculare cuprinzând noul cuantum, plãtibil în viitor, situaţie în care cei vizaţi au promovat cereri în justiţie prin care au solicitat anularea acestor decizii de recalculare şi menţinerea în platã a deciziilor în cuantumul anterior, pentru motivul încãlcãrii dreptului lor de proprietate, astfel cum este ocrotit în sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului prin art. 1 din Primul Protocol adiţional.
    Ca atare, jurisdicţiile naţionale au analizat plângerile formulate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (sau art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie).
    În mod corect instanţele au constatat cã pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cãrora cei vizaţi le încasau, reprezintã un "interes patrimonial" ce intrã în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, atât sub aspectul pãrţii contributive (partea achitatã de la bugetul asigurãrilor sociale de stat), cât şi sub aspectul pãrţii necontributive (care se suporta de la bugetul de stat). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ş.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.
    Totodatã, instanţele de judecatã au apreciat unanim cã, întrucât prin adoptarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurãri sociale de stat, cu consecinţa diminuãrii cuantumului pensiei pânã la limita corespunzãtoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea pãrţii necontributive (suportatã pânã atunci de la bugetul de stat), aceastã lege reprezintã o "ingerinţã" din perspectiva respectãrii dreptului de proprietate al reclamanţilor, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Sub acest aspect este avutã în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 şi 40).
    Pentru ca ingerinţa sã nu conducã la încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ea trebuie sã fie legalã, sã urmãreascã un scop legitim şi sã respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmãrit a fi realizat.
    Din perspectiva acestor condiţii, Înalta Curte constatã cã în mod unanim instanţele au reţinut cã ingerinţa este legalã, întrucât este reglementatã de Legea nr. 119/2010, şi urmãreşte un "scop legitim", de utilitate publicã, în deplinã concordanţã cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformãrii sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechitãţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de crizã economicã şi financiarã cu care se confruntã statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel de asigurãri sociale.
    Înalta Curte constatã însã cã analiza cerinţei privind existenţa "raportului rezonabil de proporţionalitate" a fost sursa practicii neunitare ce a condus la iniţierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanţele nu au aplicat testul justului echilibru în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecãrei cauze; pe de altã parte, nici "ingerinţa" nu a fost analizatã în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generalã şi, totodatã, prima normã din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încãlcare de tipul "privãrii de proprietate" (cea de-a doua normã din acelaşi text).
    Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizaţi şi-au vãzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadreazã procentual între 30% şi 80%, uneori chiar mai mult, ca efect al suprimãrii beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivã) care a variat de la o categorie profesionalã la alta, iar în cadrul aceleiaşi categorii, de la o persoanã la alta, potrivit condiţiilor prevãzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte şi calificarea fiecãrui beneficiar pentru obţinerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenţei ataşate recursului în interesul legii se constatã însã cã instanţele judecãtoreşti nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintã o circumstanţã importantã în identificarea premiselor de analizã a raportului de proporţionalitate, fiind util a se observa proporţia reducerii beneficiului social în discuţie pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuãrii pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.
    Or, instanţa europeanã însãşi, în aplicarea acestui test de proporţionalitate, analizeazã situaţia reclamantului din fiecare cauzã, determinã anumite circumstanţe particulare în plângerile pe care le soluţioneazã, se raporteazã în mod necesar la situaţia de fapt pe care ea însãşi a reţinut-o în legãturã cu respectiva plângere şi, numai pe baza acestui ansamblu de constatãri, conchide asupra raportului de proporţionalitate, fãrã a stabili vreodatã o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumitã categorie vizatã de "ingerinţã", în afara statutului de "victimã" (dacã se au în vedere cauzele cu mai mulţi reclamanţi - de exemplu, Aizpurua Ortiz ş.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reţine cã raportul de proporţionalitate este compromis dacã acel reclamant suportã o sarcinã individualã excesivã, exorbitantã, care excedeazã marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socialã (marjã care, în acest domeniu, este una extensivã); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistenţã.
    În acelaşi timp, fãrã a fi limitative, în ansamblul circumstanţelor obiective de analizã, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizaţia socialã pentru pensionari (prevãzutã de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunarã, dupã cum vor trebui identificate circumstanţele particulare ale cauzei.
    Este esenţial a se constata cã în privinţa fiecãrui reclamant în parte a fost depãşit un anumit "prag de dificultate" pentru ca instanţa europeanã însãşi sã constate o încãlcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (cum se reţine, de exemplu, în Decizia asupra admisibilitãţii în Cauza Hasani împotriva Croaţiei).
    Totodatã, este necesar a se preciza cã în analiza raportului de proporţionalitate instanţele trebuie sã urmãreascã raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi în care Curtea însãşi a analizat tipuri de "ingerinţe" în dreptul la respectarea bunurilor prin mãsuri legislative adoptate de stat în prestaţiile de asigurãri sociale, iar nu sã se recurgã la specia proximã (încãlcãri ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, de tipul privãrii de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încãlcãri (chiar perspectiva analizãrii discriminãrii în legãturã cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional având alţi parametri de evaluare).
    Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croaţiei - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilitãţii, Cauza Maggio ş.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat mãsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în platã.
    În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese cã stabilirea raportului de proporţionalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauzã în parte, în funcţie de circumstanţele sale particulare.
    Ca atare, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilã de naturã a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicatã în fiecare cauzã aflatã pe rolul instanţelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporţionalitate este rezultatul aprecierii materialului probator şi a circumstanţelor proprii fiecãrei pricini sau a situaţiei de fapt reţinute, fiind aşadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene, în acest caz).
    Pentru a fi legalã o soluţie asupra unei sesizãri (cum este cea cu recurs în interesul legii), ea trebuie în mod necesar sã antreneze efecte legale şi în cazul admiterii şi în cel al respingerii.
    Or, dacã s-ar admite ca posibilã soluţionarea printr-o concluzie cu caracter general asupra raportului de proporţionalitate în acest gen de cauze şi astfel s-ar stabili cã justul echilibru este afectat sau compromis în toate situaţiile, efectul indirect ar fi similar celui al abrogãrii legii.
    Simetric, dacã s-ar stabili, pe calea recursului în interesul legii, cã raportul de proporţionalitate a fost unul rezonabil, just, ar însemna negarea dreptului de acces la instanţã (garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale) pentru fiecare dintre persoanele ce se pretind afectate în mod individual prin adoptarea şi aplicarea Legii nr. 119/2010.
    În concluzie, analiza în concret a acestui raport de proporţionalitate nu poate fi realizatã pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia şi competenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul în interesul legii nefiind un recurs naţional în convenţionalitate.

    Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedurã civilã, aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

                      ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                                În numele legii
                                    DECIDE:
    Respinge recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de colegiile de conducere ale curţilor de apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã a drepturilor omului şi art. 14 din Convenţie, referitoare la recalcularea pensiilor prevãzute de art. 1 din lege.
    Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedurã civilã.
    Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 12 decembrie 2011.

             VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
                                RODICA AIDA POPA

                            Magistrat-asistent-şef,
                                Bogdan Georgescu


****************************************************************
Inalta Curte de Casatie si Justitie a respins recursul in interesul legii, promovat de catre Kovesi, dupa cum urmeaza:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Biroul de Informare şi Relaţii Publice

C O M U N I C A T

În şedinţa din 12 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluţionat un număr de 2 recursuri în interesul legii, fiind pronunţate următoarele soluţii:

Decizia nr.28 în dosarul nr. 27/2011.

Respinge, recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 3201 alin.1 şi 7 din Codul de procedură penală, cu privire la momentul procesual până la care sunt aplicabile prevederile referitoare la procedura de judecată simplificată.
Obligatorie, potrivit art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2011.
Decizia nr.29 în dosarul nr. 29/2011.
Respinge recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiile de conducere ale Curţilor de Apel Braşov, Cluj, Craiova şi Galaţi privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr.119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 din Convenţie, referitor la recalcularea pensiilor prevăzute de art.1 din lege.
Obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2011.
După redactarea considerentelor şi semnarea deciziilor, acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.


*******************************************************************

C ă t r e,


PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În temeiul art. 329 din Codul procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.32 din Legea nr. 202/2010, formulez prezentul


RECURS ÎN INTERESUL LEGII

În practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la „aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 din Convenţie, referitor la recalcularea pensiilor prevăzute de art.1 din lege”.

Urmare sesizării din oficiu, precum şi în considerarea sesizărilor nr. 1719/25 A din 21 aprilie 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Galaţi, nr. 19667 din 6 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Craiova, nr. 1106/35 din 13 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Braşov şi nr. 1318 din 3 mai 2011 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Cluj, transmise prin adresele nr. 5/S.U/2011 din 28 aprilie 2011 şi nr. 7/S.U/2011 din 10 mai 2001 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări în problema de drept enunţată anterior, constatându-se următoarele:

I. Într-o primă orientare jurisprudenţială, au fost admise contestaţiile formulate de reclamanţi, pensionari aflaţi în categoriile prevăzute de art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 şi s-au anulat deciziile de recalculare a pensiilor emise în temeiul art. 3 şi art. 4 din acest act normativ, fiind menţinute în plată pensiile în cuantumul anterior.

În adoptarea acestor soluţii, instanţele de judecată au realizat un examen de compatibilitate a prevederilor din dreptul intern cu exigenţele art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum principiile consacrate de acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Analiza efectuată de instanţe asupra noţiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut ca punct de pornire principiul garantării dreptului de proprietate şi faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii, protecţia instituită de Convenţie a fost extinsă şi la „interese economice” şi alte valori patrimoniale.

S-a arătat că, în materie de asigurări sociale, instituţiile Convenţiei au statuat că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiţii, să ducă la naşterea unui drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, în sensul de a beneficia, la un moment dat, de avantajele conferite de acest sistem, iar pentru ca un asemenea drept să se nască şi să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească cerinţele prevăzute de legislaţia naţională în materie.

Reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul la pensiile de serviciu în baza unor legi speciale, iar dreptul la această pensie avea două componente, una contributivă şi una necontributivă pe care statul s-a obligat să o suporte de la bugetul de stat.

Ca atare, avându-se în vedere principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, în cauza Stec ş.a. c/a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (cererile nr. 65731/01 şi 65900/01, hotărârea din 12 aprilie 2006), precum şi jurisprudenţa citată de Curte în această cauză, s-a considerat că pensiile reclamanţilor, stabilite în baza legislaţiei anterioare adoptării Legii nr. 119/2010 intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, iar orice act normativ ulterior care repune în discuţie modul de stabilire a pensiei reprezintă o ingerinţă în dreptul stabilit în favoarea reclamanţilor.

În continuare, instanţele au analizat compatibilitatea acestei restrângeri cu exigenţele art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr.1 şi art. 14 din Convenţie, prin luarea în considerare a sferei persoanelor afectate şi a proporţionalităţii măsurii restrângerii cu scopul urmărit prin adoptarea Legii nr. 19/2010.

Astfel, s-a arătat că, deşi scopul Legii nr. 119/2010 poate fi considerat legitim, având în vedere că acest act normativ urmăreşte diminuarea efectelor crizei economice, totuşi, nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele alese şi interesele individuale, instituindu-se o sarcină împovărătoare şi excesivă doar pentru anumite categorii de pensionari, cu atât mai mult cu cât măsura luată nu a avut un caracter temporar, iar pentru anumite categorii socio-profesionale, pensiile de serviciu au fost menţinute.

În acest sens a fost evocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, cererea nr. 60669/00, hotărâre din 12 octombrie 2004; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 65731/01 şi nr. 65900/01, hotărâre din 12 aprilie 2006, Marea Cameră.

Pe de altă parte, s-a considerat că, prin aplicarea Legii nr. 119/2010 şi diminuarea pensiilor aflate în plată, se încalcă principiul neretroactivităţii legii. (Anexa I)

II. Într-o altă orientare jurisprudenţială, contestaţiile au fost respinse, fiind menţinute deciziile de recalculare a pensiilor de serviciu emise în temeiul Legii nr. 119/2010.

În motivarea acestor soluţii, s-a reţinut că Legea nr. 119/2010 a fost supusă controlului de constituţionalitate în raport de prevederile art. 15 alin. (2), art.16 alin. (1), art. 44, art.136, art. 47 şi art. 53 din Legea fundamentală, iar Curtea Constituţională, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, a constatat constituţionalitatea acestei legi.

Instanţele de drept comun au obligaţia de a respecta statuările Curţii Constituţionale şi, doar în mod cu totul excepţional, în funcţie de circumstanţele speţei, iar nu în abstract, pot constata că o anumită normă, deşi declarată constituţională, produce efecte contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În determinarea unor eventuale efectele contrare Convenţiei, aceste instanţe au pornit de la noţiunea de „bun”, ca noţiune autonomă în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european, constatând, raportat la cauza Andrejeva c/a Lituaniei (cererea nr. 55707/00, hotărâre din 18 februarie 2009), că intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr.1 doar partea contributivă a pensiei de serviciu, pentru care trebuie să existe garanţii, iar nu şi partea necontributivă ce se suportă din bugetul de stat.

Recunoscându-se marja de apreciere a statului în a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială şi de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă, s-a arătat că singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie, privind nediscriminarea.

De asemenea, ingerinţa statului trebuie să corespundă celor trei limitări, impuse de primul paragraf al art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv:

1) să fie prevăzută de lege;

2) să existe un scop legitim;

3) să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Primele două condiţii au fost considerate îndeplinite în cauză, iar, în analiza criteriului de proporţionalitate, prin considerentele formulate, s-a aderat la argumentele Curţii Constituţionale, constatându-se că această cerinţă este îndeplinită întrucât prin Legea nr. 119/2010 nu este afectată partea contributivă, ci doar componenta necontributivă a pensiei speciale, supusă condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare, pentru a putea fi acordată.

În examinarea acestei cerinţe, instanţele au realizat şi o analiză comparativă a cuantumului pensiei rezultate în urma recalculării, fie cu indemnizaţia socială pentru pensionari (fosta „pensie minimă garantată”) prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 şi Ordonanţa Guvernului nr. 6/2009, fie cu nivelul pensiei medii la nivel de ţară ori cu salariul mediu net pe economie.

În ceea ce priveşte respectarea principiului egalităţii şi nediscriminării, instanţele au reţinut că Legea nr. 119/2010 a vizat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechităţi din sistem.

Or, pe această cale, legiuitorul a abrogat toate categoriile de pensii speciale, fără nicio distincţie şi le-a supus unui regim de stabilire şi calculare unitar, aplicabil tuturor celorlalţi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat. (Anexa II). În plus s-a considerat că pretinsa discriminare faţă de categoria socio-profesională a magistraţilor nu poate fi reţinută, faţă de considerentele deciziei nr.873/2010 a Curţii Constituţionale.

Apreciez că cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii.

Prin art. 1 lit.a)-h) din Legea nr. 119/2010 privind unele măsuri în domeniul stabilirii pensiilor, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, s-a stabilit ca pensiile militare de stat, pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, ale personalului diplomatic şi consular, ale funcţionarilor publici parlamentari, ale deputaţilor şi senatorilor, ale personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă şi ale personalului Curţii de Conturi devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.[1]

De asemenea, potrivit art.2 din acelaşi act normativ, procedura de recalculare vizează şi pensiile anticipate de serviciu, pensiile anticipate parţiale, pensiile de invaliditate şi pensiile de urmaş stabilite în baza actelor normative speciale.

Potrivit art.3 alin. (1) din lege, procedura de recalculare a pensiilor prevăzute la art.1, stabilite potrivit legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată se efectuează prin utilizarea algoritmului prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii.[2]

Cuantumul pensiilor rezultate în urma recalculării se plăteşte potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 119/2010, de la data de întâi a lunii următoare expirării perioadei de recalculare prevăzute la alin. (1) lit.a) sau b), după caz.

Acest act normativ a fost supus controlului anterior de constituţionalitate, la sesizarea unui grup de senatori şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituţională cu majoritate de voturi, a constatat că dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate ce vizau, în esenţă, încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, a principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 alin. (1) din Convenţie, a principiului garantării dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44 din Constituţie şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi din perspectiva drepturilor şi principiilor consacrate de art. 47 alin. (1), art. 135 alin. (2) lit.h) din Constituţie.[3]

De asemenea, prin decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 1 lit. c) din Legea privind unele măsuri în domeniul pensiilor sunt neconstituţionale, în raport cu prevederile art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Pe de altă parte, în virtutea art. 20 alin. (2) din Constituţie, judecătorii naţionali au posibilitatea de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei europene a drepturilor omului, al pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, acestea având o aplicare directă şi prioritară faţă de orice altă normă contrară din dreptul intern, ceea ce se traduce prin faptul că primele autorităţi ce trebuie să regleze şi să asigure protecţia acestor drepturi sunt instanţele naţionale.

Din examinarea jurisprudenţei irevocabile prezentate anterior, se constată că instanţele care au pronunţat soluţii în sensul primei orientări au realizat propria analiză de conformitate a Legii nr. 119/2010 în raport de exigenţele art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, concluzionând în sensul unei încălcări a principiilor şi drepturilor consacrate de acestea, în timp ce instanţele care au pronunţat soluţii în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, pornind de la aceleaşi premise şi raportându-se, în plus, şi la decizia nr. 871/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, au concluzionat în sens contrar.

Examenul de jurisprudenţă relevă că opiniile divergente există atât sub aspectul proporţionalităţii măsurii reducerii pensiilor de serviciu cu scopul urmărit, cât şi sub aspectul existenţei unui tratament discriminatoriu, ca urmare a aplicării Legii nr. 119/2010.

În ambele situaţii, instanţele de judecată au avut în vedere aceeaşi cazuistică a instanţei de contencios european din care s-au desprins mai multe principii în legătură cu aplicarea exigenţelor Convenţiei asupra drepturilor de pensie, privite ca „bun”, în sensul de noţiune autonomă, astfel cum a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului .

Bunăoară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant, că art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie nu garantează dreptul vreunei persoane la o pensie într-un anumit cuantum, deoarece textul nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun.[4]


De asemenea, instanţa de contencios european a reiterat pe calea unei jurisprudenţe constante că art.1 din Protocolul nr.1 nu stabileşte nicio restricţie pentru statele membre în a alege orice formă a sistemului de asigurări sociale, tipul ori cuantumul beneficiilor acordate în cadrul unui anumit sistem, însă, în situaţiile în care un stat membru a adoptat o legislaţie care prevede dreptul la pensie, ca drept de securitate socială, indiferent dacă este condiţionat sau nu de plata contribuţiilor, acea legislaţie trebuie primită ca generând un interes patrimonial ce intră sub incidenţa art.1 din Primul Protocol al Convenţiei, în privinţa persoanelor care satisfac cerinţele prevăzute de lege.[5]

Aşadar, pornind de la această plasare a prestaţiilor sociale, reprezentând drepturi de pensie, în sfera de protecţie a art.1 Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat cauzele ce i-au fost deferite în care reclamanţii sesizau încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, singur sau combinat cu art. 14 din Convenţie, din perspectiva criteriilor cerute în jurisprudenţa sa pentru ca ingerinţa autorităţilor în drepturile reclamanţilor să fie considerată legitimă, respectiv: (a) ingerinţa să fie prevăzută de lege; (b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi (c) să respecte un raport rezonabil de proporţionalitate cu scopul urmărit, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele contrare, astfel încât persoana în cauză să nu suporte o sarcină excesivă şi exorbitantă, consacrând şi o limită jurisprudenţială, dată de atingerea substanţei dreptului însuşi.[6]

Aplicând criteriile prezentate anterior la problema de drept analizată, se constă, în primul rând, că ingerinţa în drepturile de pensie răspunde criteriului de legalitate, în sensul stabilirii acesteia prin lege.

În privinţa celei de-a doua cerinţe, instanţa de contencios european a arătat, încă din primele sale decizii în materie, că noţiunea de „utilitate publică” este amplă chiar prin natura ei, astfel încât decizia de a adopta legi care să conducă la privarea de proprietate implică examinarea, de către autorităţile statale competente, a unor probleme de ordin politic, economic şi social asupra cărora, într-un stat democratic, pot exista profunde divergenţe. Curtea a apreciat, în mod constant că, în această privinţă este normal ca, datorită unei directe cunoaşteri a realităţilor societăţii, legiuitorul naţional să dispună de o mare marjă de apreciere în adoptarea legislaţiei pentru implementarea politicilor sociale şi economice şi a afirmat că respectă modul în care statele membre concep imperativele de utilitate publică, afară numai dacă această apreciere se dovedeşte a fi în mod manifest lipsită de orice bază raţională[7].

În aceste condiţii, Curtea a acceptat posibilitatea reducerii cuantumului beneficiilor de asigurări sociale în anumite circumstanţe, bazate pe modificări legislative care pot fi adoptate ca răspuns la schimbările din societate.[8]

De pildă, în cauza Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că introducerea unor noi reglementări cu privire la drepturile de pensie pentru invaliditate au vizat un scop legitim, determinantă fiind necesitatea asigurării sustenabilităţii fondului de pensii al statului care s-a confruntat cu dificultăţi financiare.[9]

De asemenea, în cauza Andrejeva vs. Lituania, Curtea a acceptat că diferenţa de tratament în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor de pensie viza protecţia sistemului economic al ţării, în condiţiile în care autorităţile naţionale au fost confruntate cu o capacitate redusă a bugetului de stat, apreciind că scopul tratamentului juridic aplicat reclamantei era compatibil cu obiectivele Convenţiei.[10]

Mutatis mutandis, se observă că scopul reglementării cuprinse în Legea nr. 119/2010, astfel cum a fost identificat şi de Curtea Constituţională răspunde criteriilor enunţate, desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a arătat că „interesul public” poate include şi adoptarea unui sistem armonizat de pensii publice, scop în care statele pot adopta modificări legislative.[11]

În privinţa cerinţei de proporţionalitate a măsurii adoptate, cu scopul urmărit, respectiv a necesităţii menţinerii unui just echilibru între interesele în discuţie, analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art.1 Protocolul nr.1 a fost, în unele cazuri, concurentă cu analiza efectuată din perspectiva art. 14 din Convenţie, pentru a se determina dacă tratamentul juridic diferit a avut o justificare rezonabilă şi obiectivă şi a păstrat acest raport de proporţionalitate.[12]

Ca un numitor comun al tuturor analizelor efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele vizând reduceri ale drepturilor de asigurări sociale, se observă că lipsa indemnizării beneficiarului pentru ingerinţa reclamată nu a constituit un criteriu determinant, de vreme ce o astfel de ingerinţă nu este de tipul „privării de proprietate”, ci este analizată în contextul primei teze a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi a regulii generale consacrate, privind dreptul la respectarea bunurilor.[13]

Aşadar testul de proporţionalitate efectuat de instanţa de contencios european nu a constatat, în cauzele ce se încadrează în această tipologie, în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci a constat într-o analiză, în concret, a măsurii în care persoana/persoanele vizate au fost lipsite în totalitate de drepturile de pensie, şi , deci, de mijloacele de subzistenţă[14], precum şi a caracterului discriminatoriu al măsurii, raportat la sfera persoanelor aflate într-o situaţie analoagă.[15]

Sub aceste aspecte, răspunsurile date de instanţa de contencios european diferă în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.

Primul element de referinţă ţine de o analiză în concret a situaţiei persoanei vizate, analiză care diferă de la caz la caz, iar în acest sens, indicăm cu titlu de exemplu considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mai multe cauze analizate în care s-a ridicat problema sistării plăţii părţii necontributive a pensiei, a considerat că, întrucât drepturile pecuniare ale reclamanţilor ce decurgeau din contribuţiile plătite la sistemul de asigurări sociale (partea contributivă a pensiei) au rămas neatinse, nu a existat o încălcare a art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.[16]

Cel de-al doilea element de referinţă poate fi pus în legătură cu necesitatea de instituire a unei legislaţii unitare de pensii, iar în considerarea constituirii fondurilor de asigurări sociale pentru plata pensiilor în sistemul public, precum şi a schimbării realităţilor sistemului de securitate socială, Curtea a acceptat ca fiind conforme Convenţiei anumite modificări legislative adoptate în scopul asigurării unui tratament juridic uniform.[17]

De altfel, şi analiza efectuată de Curtea Constituţională asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate ridicate cu privire la Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor se plasează pe aceleaşi repere stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, identificate în precedent.

În plus, raportat şi la propria jurisprudenţă, instanţa de contencios constituţional a constatat că Legea nr. 119/2010 nu retroactivează.[18]

Ca atare, se constată că prin hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate, instanţele de judecată au realizat o analiză a conformităţii aplicării Legii nr. 119/2010 cu exigenţele art.1 Protocolul nr.1 şi art. 14 din Convenţie şi au ajuns la o concluzie unitară în sensul existenţei unui interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a Convenţiei, a existenţei unei ingerinţe în dreptul de proprietate care corespunde cerinţelor criteriului de legalitate şi necesităţii de a fi justificată de o cauză de utilitate publică.

Divergenţa de opinie se datorează, însă, unei aprecieri diferite asupra criteriului de proporţionalitate a măsurii şi, implicit, asupra existenţei/inexistenţei unei discriminări între diferitele categorii de beneficiari ai pensiilor de serviciu.

Considerăm că în analiza efectuată asupra criteriului de proporţionalitate, se cuvine a fi avut în vedere că Legea nr.119/2010 a afectat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechităţi din sistem, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale şi să le supună unui regim unitar de stabilire şi calculare.

De asemenea, introducerea în analiza efectuată a unui element obiectiv, reprezentat, fie de indemnizaţia socială pentru pensionari, prevăzută de art.7 din Legea nr.118/2010, fie de pensia medie lunară, conferă previzibilitate în soluţionarea cauzelor şi menţine un just echilibru între interesul general şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale.

Existenţa unui tratament juridic discriminatoriu nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile Legii nr.119/2010, în forma finală adoptată, urmare deciziei nr.873 din 25 iunie 20101 a Curţii Constituţionale, au vizat toate categoriile de pensii speciale.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 3307 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei decizii în această chestiune de drept.


PROCUROR GENERAL

Laura Codruţa Kövesi


Bibliografie________________________________________

[1] Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cu modificările şi completările ulterioare a fost abrogată în mod expres din art. 196 lit.a) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010;

[2] Algoritmul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare a fost preluat mutatis mutandis de Legea nr. 263/2010 care în cuprinsul art. 94 alin. (1) statuează : „ Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie”.

Potrivit art.3 alin. (1) lit.n) din Legea nr. 263/2010, punctajul mediu anual, reprezintă „numărul de puncte realizat de asigurat, calculat prin raportarea punctajului total realizat de acesta în întreaga perioadă de activitate la numărul anilor corespunzători stagiului complet de cotizare prevăzut de lege la data pensionării”.

De asemenea, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, valoarea punctului de pensie la data intrării în vigoare a acestui act normativ este de 732,8 lei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, această valoare se majorează anual cu 100 % din rata inflaţiei, la care se adaugă 50 % din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut, realizat pe anul precedent;

[3] În analiza efectuată de Curtea Constituţională, s-a pornit de la constatarea că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii, iar, spre deosebire de acestea din urmă, sunt compuse din două elemente şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit prin legea specială.

Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat.

Reamintind jurisprudenţa sa anterioară (decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000), instanţa de contencios constituţional a arătat că acordarea acestui din urmă supliment ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.

Din aceste perspective, Curtea Constituţională a statuat că există un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la intrarea în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia unei încălcări a principiului neretroactivităţii legii şi nici a unei exproprieri.

De asemenea, pe calea consideraţiilor formulate, s-a arătat şi că „măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv”, şi „nu prevede diferenţieri procentuale pentru diverse categorii cărora li se adresează pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puţin măsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie”.

[4] Wieczorek vs. Polonia, cerere nr. 18176/05, hotărâre din 8 decembrie 2009, § 57; Rasmussen vs. Polonia, cererea nr. 38886/05, hotărâre din 28 aprilie 2009, § 71; Maggio ş.a. vs. Italia, cererile nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 şi 56001/08, hotărâre din 31 mai 2011, § 55; Andrejeva vs. Lituania, cerere nr. 55707/00, Marea Cameră hotărâre din 18 februarie 2009, § 77; Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, cerere nr. 60669/00, hotărâre din 12 octombrie 2004, § 39; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 65731/01 şi 65900/01, Marea Cameră, hotărâre din 12 aprilie 2006, § 53; Runkee şi White vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cererile nr. 42949/98 şi 53134/99, hotărâre din 10 mai 2007, § 34;

[5] În acest sens, Wieczorek vs. Polonia ; Rasmussen vs. Polonia ; Stec ş.a. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, precit; Aizpurua Ortiz ş.a vs. Spania, cererea nr. 42430/05, hotărârea din 2 februarie 2010, § 40; Muñoz Díaz vs. Spania,cerere nr. 49151/07, hotărâre din 8 decembrie 2009, § 44;

[6] Wieczorek vs. Polonia şi jurisprudenţa loc.cit. Ex. – regele Greciei vs. Grecia, Marea Cameră, cererea nr. 25701/94, § 87; Jahn ş.a. vs Germania, Marea Cameră, cererile nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, § 81-94; Sporrong şi Lönnroth vs. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69-74; Kjartan Ásmundsson vs. Islanda precit, § 40; Rasmussen, precit, § 71;

[7] James ş.a. vs. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 46; Terrazzi SRL vs. Italia, cererea nr. 27265/95, 17 octombrie 2002, § 85; Ex-Regele Greciei, § 87;

[8] Wieczorek, precit, § 67;

[9] Hotărârea din 12 octombrie 2004, § 39;

[10] Hotărârea din 18 februarie 2004, § 86;

[11] Pravednaya vs. Rusia, cerere nr. 69529/01, hotărâre din 18 noiembrie 2004, § 40; Maggio ş.a. vs. Italia, precit, § 60;

În acest sens, potrivit expunerii de motive a iniţiatorului actului normativ, Guvernul României, adoptarea reglementării a fost justificată de evoluţia crizei economice în anul 2009, precum şi extinderea acesteia în cursul anului 2010, necesitatea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaţionale, pentru atingerea ţintelor de deficit ale bugetului general consolidat în anul 2010, precum şi faţă de imperativele diminuării dezechilibrelor existente.

De asemenea, adoptarea reglementării a fost justificată de o serie de factori macro-economici şi sociali, respectiv: asigurarea sustenabilităţii financiare a sistemului de pensii publice şi eliminarea discrepanţelor privind contribuţia la bugetul asigurărilor sociale, respectiv a inegalităţilor de alocare a resurselor pentru finanţarea pensiilor publice;

[12] Koua Poirrez vs. Franţa, cerere nr. 40892/98, hotărâre din 30.09.2003, § 46; Luczak vs. Polonia, cerere nr. 77782/01, hotărâre din 27 noiembrie 2007, § 52; Twizell vs. Regatul Unit, cerere nr. 25379/02, hotărâre din 20 mai 2008, § 21-24; Gaygusuz vs. Austria, cerere nr. 17371/90, hotărâre din 16 septembrie 1996, § 42;

[13] Aizpurua Ortiz vs. Spania, precit, § 48;

[14] Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, precit, § 40; Maggio ş.a. vs. Italia, precit, § 62;

[15] Buchen vs. Cehia, cerere nr. 36541/97, hotărâre din 26 noiembrie 2002, , § 73-75;

[16] Rasmunssen vs. Polonia, precit, § 75 şi jurisprudenţa loc. cit;

[17] Maggio ş.a., precit, § 73; Stec, precit, § 61;

[18] Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.433 din 28.06.2010;










Purtător de cuvânt al

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

judecător Georgeta Barbălată