Titlul cursului:
Răspunderea personalului de
conducere şi îndrumare din domeniul educaţional
Formatori: Carmen Paraschiv, Constantin Sima, Petruţa-Elena Ispas
Grup ţintă: Directori, inspectori şcolari, cadre didactice,
funcţionari publici din administraţia publică locală, cu rol în domeniul
educaţiei, în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei.
Definiţia operaţională a
corupţiei în proiect: Corupţia reprezintă
un ansamblu de activităţi imorale, ilicite, ilegale realizate de indivizi care
exercită un rol public şi care abuzează de puterea publică pe care o exercită
pentru a-şi promova anumite interese personale, interese ale altora sau pentru
a obţine pentru sine beneficii materiale sau financiare.
Rezumat: Educaţia în societatea contemporană, trebuie
analizată atât din prisma recunoşterii acesteia ca factor determinant al
progresului societăţii, cât şi prin expunerea consecinţelor juridice al unor
acţiuni ori inacţiuni săvârşite de persoanele chemate să îşi aducă propria
contribuţie la dezvoltarea societăţii prin educaţie. Prin studiul de faţă se va
face prezentarea succintă a funcţiilor de conducere, îndrumare şi control din
învăţământul preuniversitar, astfel cum aceste funcţii au fost reglementate
prin Legea 1/2011 privind Educaţia naţională. Totodată, vor fi expuse pe scurt
condiţiile în care persoanele care ocupă funcţii de conducere şi îndrumare
răspund disciplinar, care sunt condiţiile în care răspunderea civilă delictuală
pentru fapta altuia se angajează faţă de aceste categorii de persoane.
Răspunderea penală, ca cea mai gravă formă a răspunderii juridice, va fi
prezentată ca o introducere pentru infracţiunile de corupţie din legislaţia
noastră penală. Prin prezentul studiu, se va analiza prin prisma dreptului
procesual penal competenţa organelor în efectuarea urmăririi penale şi
competenţa instanţelor de judecată în soluţionarea cauzelor penale având ca
obiect infracţiunile de corupţie, precum şi aspecte generale privind Direcţia
Naţională Anticorupţie.
Cuvinte cheie: răspundere civilă delictuală, răspundere penală, infracţiuni de
corupţie, competenţa de urmărire penală, competenţa instanţelor de judecată.
Obiective generale: înţelegerea termenilor juridici, aplicarea corectă a
normelor de drept; Obiective specifice:
înţelegerea aplicării normelor referitoare la răspunderea juridică; condiţiile
în care fiecare formă a răspunderii juridice se angajează, corelarea formelor
răspunderii juridice.
Cuprins
Capitolul II
Secţiunea a III-a Răspunderea penală
Capitolul III
Capitolul IV
Secţiunea I Conflictul
de interese
Capitolul V
Secţiunea a II-a
Direcţia Naţională Anticorupţie
Evaluare
Bibliografie
Capitolul I
Secţiunea I
Educaţia, principalul factor de progres în societatea contemporană
Capitolul I
Secţiunea I
Educaţia, principalul factor de progres în societatea contemporană
Societatea contemporană este tot mai mult definită în literatura de specialitate ca fiind o societate educativă. Analizele comparative ale sistemelor educaţionale actuale evidenţiază convergenţa existentă între gradul de dezvoltare socială, economică şi culturală al unei societăţi şi viabilitatea sistemului de învăţământ pe care aceasta îl promovează. Acest fapt impune necesitatea unei cât mai bune reflectări la nivelul fenomenului educaţional a schimbărilor survenite sau anticipate a surveni în sfera socio-economică şi întreprinderea unor cercetări riguroase cu privire la posibilităţile de optimizare a sistemelor educaţionale contemporane.
În prezent se observă tot mai mult manifestarea unui
interes lărgit în direcţia analizei economice a educaţiei, odată cu
recunoşterea educaţiei ca factor determinant al progresului societăţii.
Analizând conceptul de educaţie, putem regăsi, pe de o parte, o latură formală
identificată cu şcoala şi procesul de învăţământ şi, pe de altă parte, o latură
non-formală reprezentată de educaţia dobândită în cadrul familiei, prin
intermediul mass-mediei, bisericii sau altor instituţii sociale.
Educaţia este un proces de învăţare care se desfăşoară
în întreaga viaţă, nu numai în şcoli, ci şi în toate celelalte sfere ale
vieţii. Când copilul se joacă, sau îşi ascultă părinţii sau prietenii, sau
citeşte ziarul, sau munceşte, el se educă. Învăţământul formal reprezintă numai
o mică parte din procesul educaţional; el este cu adevărat potrivit numai
pentru subiectele de studiu formale, în particular pentru subiectele mai
avansate şi mai sistematice.
Transformarea prin educaţie a omului din entitate
biologică în fiinţă culturală prezintă finalităţi care vizează nu doar nivelul
particular al indivizilor izolaţi, ci şi acela al societăţii în care aceştia
îşi desfăşoară existenţa. Orice ideal educaţional exprimă, în esenţă, un anumit
model cultural iar acţiunea educativă urmăreşte nu doar dezvoltarea culturii
individuale ca ansamblu de particularităţi spirituale diferenţiatoare ci şi
dezvoltarea culturii colective, specifică comunităţii sau societăţii
respective. Din această perspectivă, cultura colectivă promovată prin educaţie
reprezintă o placă turnantă ce leagă individul de comunitate şi asigură
acesteia consistenţa internă necesară evitării disoluţiei.
Felul în care va arăta societatea viitorului depinde
în mare măsura de eficienţa şi calitatea acţiunii educaţionale desfăşurate la
momentul prezent. Caracterul prospectiv al
fenomenului educational presupune astfel existenţa unei duble acţiuni de
modelare: a educaţiei de către societate şi a societăţii prin educaţie.
În fapt,
anticiparea producerii unor schimbări şi pregătirea în raport cu acestea echivalează
adeseori cu favorizarea mai mult sau mai putin voluntară a apariţiei lor.
Concomitent cu adecvarea acţiunii educaţionale prezente la anumite condiţii,
presupuse a caracteriza tendinţa de evoluţie a societăţii, are loc şi
orientarea implicită a acesteia spre direcţia respectivă. Datorită caracterului
său prospectiv, educaţia nu numai că se adaptează la specificul schimbărilor
anticipate a se produce ci şi pregăteşte condiţiile de apariţie a acestor
schimbări şi modelează prin acţiunile prezente specificul societăţii viitoare.
Secţiunea a II-a
Statutul personalului didactic din învăţământul preuniversitar- art. 232 si următoarele din Legea 1/2011
Secţiunea a II-a
Statutul personalului didactic din învăţământul preuniversitar- art. 232 si următoarele din Legea 1/2011
Legea educaţiei
naţionale nr. 1/2011 reglementează statutul personalului didactic din
învăţământul preuniversitar în Titlul IV.
Potrivit prevederilor legale, statutul presonalului
didactic reglementează funcţiile, competenţele, drepturile şi obligaţiile
specifice personalului didactic şi didactic auxiliar, precum şi ale
personalului de conducerea, îndrumare şi control. De asemenea, statutul
personalului didactic stabileşte formarea iniţială şi continuă a personalului
didactic şi a personalului de conducere, îndrumare şi control, condiţiile şi
modalităţile de ocupare a posturilor şi a funcţiilor didactice, a funcţiilor de
conducere, de îndrumare şi control, condiţiile şi modalităţile de eliberare din
aceste funcţii, de încetare a activităţii şi de pensionare a personalului
didactic, dar şi condiţiile în care se angajează răspunderea disciplinară a
personalului didactic.
Potrivit art.
256 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, funcţiile de
conducere din unităţile de învăţământ sunt funcţia de director şi funcţia de
director adjunct, iar funcţiile de conducere din inspectoratele şcolare sunt
funcţia de inspector şcolar general şi inspector şcolar general adjunct.
Conform prevederilor legale, funcţia de director şi
aceea de director adjunct se ocupă printr-un concurs public. Pentru a ocupa o
funcţie de conducere în învăţământul preuniversitar se cere ca persoana care
intenţionează să ocupe această funcţie să fie cadru didactic titular membru al
corpului naţional de experţi în management educaţional.
În conformitate cu Metodologia din 06.10.2011, Anexă
la Ordinul nr. 5549 al Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 742/21.10.2011,
calitatea de membru al corpului naţional de experţi în management educaţional
se dobândeşte prin înscrierea în Registrul naţional al experţilor în management
educaţional, în urma promovării concursului de selecţie organizat în
conformitate cu prevederile metodologiei.
La concursul de selecţie pentru dobândirea calităţii
de membru al corpului naţional de experţi în management educaţional poate
participa orice cadru didactic care îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute
de Metodologia mai sus amintită, respectiv: dacă se face dovada acumulării a 60
de credite transferabile în cadrul unor programe acreditate de formare în
domeniul managementului educaţional, dacă persoana care doreşte să dobândească
calitatea de membru al corpului naţional de experţi în management educaţional
este titulară în învăţământul preuniversitar sau într-o unitate de invăţământ
şi are cel puţin gradul didactic II, dacă a obtinut calificativul "foarte
bine" în ultimii 4 ani şi nu a fost sancţionat disciplinar în anul şcolar
în care doreşte să participe la concursul de selecţie, dacă nu a fost lipsit de
dreptul de a ocupa o funcţie de conducere sau de îndrumare şi control în
învăţământ prin hotărâre judecatorească definitivă de condamnare penală, dacă
nu a fost exclus, conform prevederilor art. 21 din Metodologie, din Registrul
naţional al experţilor în management educaţional.
Art. 21 din Metodologie stabileşte faptul că în
situaţia constatării unei situaţii de incompatibilitate nedeclarate de către
candidat odată cu înscrierea la concurs, persoana respectivă va fi exclusă din
Registrul naţional al experţilor în management educaţional, fără drept de
reînscriere. Aceeaşi sancţiune va interveni şi în cazul în care persoana a fost
condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni sau i-a fost interzis dreptul de
a ocupa un post didactic prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
Art. 257 din Legea 1/2011 prevede modalitatea ocupării
funcţiilor de conducere, respectiv prin concurs public organizat de Consiliul
de administraţie al unităţii de învăţământ. Din comisia de examinare vor face
parte, în mod obligatoriu, cadre didactice, un reprezentant al inspectoratului
şcolar şi un reprezentant al consiliului local, respectiv al consiliului
judeţean.
Rezultatele concursului urmează a fi validate de către
Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ, care emite şi decizia de
numire în funcţie.
Directorul va încheia un contract de management cu
primarul sau primarul de sector, respectiv preşedintele Consiliului judeţean în
raza căruia se află unitatea de învăţământ.
Funcţiile de conducere din inspectoratele şcolare se
ocupă, prin concurs, de cadre didactice titulare, cu diplomă de licenţă, membre
ale corpului naţional de experţi în management educaţional, care îndeplinesc
anumite criterii de competenţă profesională, managerială şi de prestigiu moral
ce vor fi evaluate conform prevederilor art. 260 alin.(1) lit. a-e.
Concursul se organizează şi se desfăşoară la sediul
Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Comisia este
numită prin ordin al ministrului educaţiei şi este formată din 5 membri.
La concursul organizat pentru funcţia de inspector
şcolar general, comisia va fi alcătuită din secretarul de stat pentru
învăţământul preuniversitar, care este şi preşedintele comisiei, 3 inspectori
şcolari generali şi un director din cadrul Ministerului Educaţiei, care deţine
competenţe în domeniu.
Pentru ocuparea funcţiei de inspector general adjunct,
comisia va fi alcătuită din secretarul de stat pentru învăţământul
preuniversitar, care este şi preşedintele comisiei, doi inspectori şcolari din
teritoriu, inspectorul şcolar general al inspectoratului pentru care se
organizează concursul pentru ocuparea funcţiei de inspector general adjunct, şi
un director din cadrul Ministerului Educaţiei care are competenţe în domeniu.
Atât în comisia pentru ocuparea funcţiei de inspector
general, cât şi în cea pentru ocuparea funcţiei de inspector general adjunct
participă, cu statut de observator, reprezentaţii organizaţiilor sindicale
reprezentative la nivel de ramură a învăţământului.
Conform art. 256 alin. (4) din Legea educaţiei
naţionale, funcţiile de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar
sunt: la inspectoratele şcolare- inspector şcolar, iar la Ministerul Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului: inspector general, inspector principal de
specialitate şi alte funcţii stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Potrivit art. 261 din Legea 1/2011, funcţiile de
îndrumare şi control din inspectoratele şcolare se ocupă, prin concurs, de
cadre didactice din cadrul corpului naţional de experţi, iar funcţiile de
îndrumare şi control din Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului se ocupă prin concurs, în timp ce funcţiile de îndrumare şi control
din Ministerul Educaţiei se ocupă prin concurs.
Posturile corespunzătoare funcţiilor de îndrumare şi
control se vacantează, în condiţiile legii, de către Ministerul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului sau, după caz, de inspectoratele şcolare cu cel puţin
30 de zile înainte de organizarea concursului.
Regulile de organizare a concursului pentru funcţiile
de îndrumare şi control sunt stabilite în art. 261 alin.(4) din Legea 1/2011,
concusrul constând în următoarele: curriculum
vitae, analiza şi evaluarea acestuia, inspecţie
specială la clasă,
probă practică, constând din asistenţă la ore, analiză de lecţii şi întocmirea procesului-verbal
de inspecţie, interviu
susţinut în faţa unei comisii de concurs privind managementul educaţional şi deontologia
profesională, precum
şi proba
scrisă în profilul
postului pentru care se depune candidatura.
Comisia pentru concursul de ocupare a funcţiilor
de îndrumare
şi de control din inspectoratul şcolar este formată din: inspectorul şcolar general - în calitate de preşedinte; un
reprezentant al Ministerului Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului; un profesor sau un conferenţiar
universitar din profilul postului pentru care candidează.
Comisia pentru concursul de ocupare a funcţiilor de
îndrumare şi de control din Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului este formată din: secretarul de stat al departamentului în care se
află postul scos la concurs - în calitate de preşedinte; directorul general din
departamentul respectiv; un profesor sau un conferenţiar universitar din
profilul postului, stabilit de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi
sportului.
Numirea personalului didactic admis la concurs, în
funcţiile de îndrumare şi de control din inspectoratele şcolare, se face de
către inspectorul şcolar general, cu avizul Ministerului Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului, iar în funcţiile de îndrumare şi control din cadrul
ministerului, prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi
sportului.
Inspectorii şcolari vor încheia cu inspectorul şcolar
general un contract de management. Contractul de management poate fi prelungit,
cu acordul părţilor, în urma evaluării performanţelor manageriale.
Secţiunea I
Răspunderea disciplinară şi patrimonială a personalului didactic din
învăţământul preuniversitar este reglementată în Statul personalului didactic,
astfel cum a fost reglementat prin Legea 1/2011 privind educaţia naţională, în
art. 280 şi următoarele din Lege.
Potrivit art. 280 din Lege, personalul de conducere şi
îndrumare din învăţământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea
cu vinovăţie a îndatoririlor stabilite în contractul individual de muncă,
precum şi pentru încălcarea normelor comportamentale ce vatămă interesul
învăţământului şi prestigiul unităţii sau instituţiei de învăţământ în cauză.
Cu privire la persoanele care pot sesiza săvârşirea
abaterii, alin. (2) al art. 280 din Legea 1/2011, cu modificările şi
completările ulterioare, prevede faptul că orice persoană poate sesiza unitatea
de învăţământ cu privire la săvârşirea unei fapte care poate constitui abatere
disciplinară. Persoană care face sesizarea trebuie să o depună în scris la
registratura unităţii sau instituţiei de învăţământ.
La cercetarea abaterilor care sunt prezumate a fi fost
săvârşite, se vor constitui comisii de cercetare disciplinară în conformitate
cu prevederile legale, aceste comisii având o componenţă diferită, după cum
este vorba de personal didactic, de personal de conducere sau de personal de
îndrumare.
Pentru cercetarea abaterilor disciplinare care sunt
prezumate a fi săvârşite de personalul de conducere al unităţilor de învăţământ
preuniversitar, comisia de cercetare disciplinară va fi constituită din 3-5
membri.
Din comisie vor face parte: un reprezentant al
salariaţilor, un inspector din cadrul inspectoratului şcolar judeţean sau al
municipiului Bucureşti, iar ceilalţi membri vor avea în mod necesar o funcţie
cel puţin egală cu a persoanei care este prezumată a fi săvârşit abaterea
disciplinară care este supusă cercetării.
La constituirea comisiei disciplinare pentru abaterile
săvârşite de personalul de îndrumare din cadrul Ministerului Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului, se va ţine cont de prevederile legale, în
sensul că din comisie vor face parte 3-5 membri. Membrii comisiei vor fi: un
reprezentant al organizaţiei sindicale din care face parte persoana cercetată
disciplinar sau un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi membri vor avea
funcţia cel puţin egală cu a persoanei anchetate disciplinar, ca şi în cazul
personalului de conducere.
În privinţa personalului de conducere al
inspectoratelor şcolare judeţene sau al inspectoratului şcolar al municipiului
Bucureşti, comisia de disciplină va fi formată din 3-5 membri, iar din comisie
va trebui să facă parte un reprezentant al salariaţilor, în privinţa celorlalţi
membri cerându-se numai condiţia de a avea cel puţin aceeaşi funcţie cu
persoana cercetată disciplinar.
Comisia disciplinară pentru cercetarea abaterilor
săvârşite de personalul de conducere al unităţilor de învăţământ preuniversitar
va fi numită de Consiliul de administraţie al respectivei unităţi de învăţământ
în cazul cercetării abaterilor săvârşite de personalul de conducere al unităţii
de învăţământ, în timp ce pentru anchetarea abaterilor săvârşite de persoanele
care ocupă funcţii de îndrumare în cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului
şi Sportului, precum şi pentru personalul de conducere din inspectoratele
judeţene sau al municipiului Bucureşti, comisia va fi numită de ministrul
Educaţiei.
În cadrul procedurii cercetării disciplinare sunt
stabilite faptele săvârşite, urmările acestora, împrejurările în care fapta a
fost săvârşită, precum şi dacă fapta a fost sau nu săvârşită cu vinovăţie.
Cel cercetat disciplinar va fi în mod obligatoriu
înştiinţat despre efectuarea cercetării disciplinare şi va fi chemat la audiere
cu cel puţin 48 ore înainte de data şi ora stabilite pentru ascultare. În cazul
în care persoana cercetată disciplinar refuză să se prezinte la audiere, precum
şi refuzul de a da declaraţii scrise, vor fi consemnate într-un proces-verbal,
fără a împiedica finalizarea cercetării.
Cercetarea disciplinară şi comunicarea deciziei
Comisiei de disciplină se efectuează în termen de maximum 30 de zile de la data
constatării faptei. În cazul în care se costată că fapta nu există, persoanei
nevinovate i se comunică în scris concluzia Comisiei.
Persoanele sancţionate disciplinar care au funcţii de
conducere, respectiv de îndrumare, au posibilitatea şi dreptul de a contesta
decizia Comisiei de disciplină în termen de 15 zile de la comunicare la
Colegiul central de disciplină al Ministerului Educaţiei, Tineretului şi
Sportului.
Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate
persoanelor care ocupă de conducere, respectiv acelora care ocupă funcţii de
îndrumare sunt următoarele: observaţia scrisă, avertismentul, diminuarea
salariului de bază cu indemnizaţia de conducere sau, după caz, de îndrumare, cu
până la 15% pe o perioadă cuprinsă între o lună şi 6 luni, destituirea din
funcţia de conducere sau de îndrumare, după caz sau, cea mai gravă sancţiune
disciplinare care poate fi aplicată, desfacerea contractului individual de
muncă.
Propunerea de sancţionare diferă după cum este vorba
de personalul de conducere al unei unităţi de învăţământ (caz în care
propunerea se face de către Consiliul de administraţie al respectivei unităţi
de învăţământ, propunerea comunicându-se prin decizie a inspectorului şcolar
general), de personalul de conducere din inspectoratele şcolare (propunerea
făcându-se în acest caz de către ministrul educaţiei şi fiind comunicată prin
ordin de ministru) sau de personal de îndrumare din Ministerul Educaţiei
(propunerea se face de ministrul educaţiei şi se comunică prin ordin).
Legea nr. 1/2011 prevede faptul că răspunderea
patrimonială a personalului de conducere şi a personalului de îndrumare se
stabileşte în conformitate cu legislaţia muncii.
Înainte de a trece la analizarea răspunderii civile
delictuale şi a răspunderii penale, se impun anumite precizări referitoare la
corelaţia dintre cele două forme de răspundere juridică.
Răspunderea civilă delictuală se angajează ori de câte
ori, prin săvârşirea unei fapte juridice ilicite de către o persoană se produce
un prejudiciu unei alte persoane.
Există posibilitatea ca fapta ilicită săvârşită să fie
prevăzută şi de legea penală ca infracţiune, caz în care se va angaja şi
răspunderea penală a autorului. Răspunderea civilă şi răspunderea penală, ca
forme ale răspunderii juridice, nu se exclud una pe cealaltă, putând acţiona în
acelaşi timp, deci putând fi cumulate.
Cumulul celor două răspunderi este posibil având în
vedere diferenţele existente între răspunderea civilă şi răspunderea penală.
Astfel, în timp ce răspunderea civilă se întemeiază pe
ideea reparării unui prejudiciu cauzat, răspunderea penală se întemeiază pe
ideea pedepsirii celui care a săvârşit o infracţiune. În acelaşi sens,
răspunderea civilă se întemeiază pe orice faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită, legislaţia civilă nefăcând o descriere concretă a unei
fapte ilicite, în timp ce răspunderea penală este întemeiată pe principiul
legalităţii incriminării, potrivit căruia această formă de răspundere se
angajează numai pentru acele fapte expres prevăzute în legislaţia penală ca
fiind infracţiuni.
Ca principiu general, ambele forme de răspundere
analizate se întemeiază pe vinovăţia autorului, indiferenta de forma acesteia,
intenţia sau culpa. În ceea ce priveşte răspunderea penală, forma de vinovăţie
cu care a fost săvârşită fapta este deosebit de importantă deoarece poate
caracteriza fapta ilicită ca infracţiune dar şi deoarece reprezintă un element
esenţial pentru individualizarea pedepsei aplicabile unui infractor.
În cadrul răspunderii civile delictuale, ca principiu,
nu interesează forma de vinovăţie cu care autorul a acţionat, ceea ce
interesează este faptul că odată prejudiciul cauzat, acesta trebuie reparat
integral.
Angajarea răspunderii penale nu presupune producerea
unui prejudiciu, în timp ce răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată
dacă nu există un prejudiciu, întrucât ar lipsi un element esenţial al
răspunderii, în lipsa căruia aceasta nu poate opera.
În cazul în care fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii constituie, în acelaşi timp şi infracţiune, pe lângă răspunderea
penală şi cumulativ cu aceasta va fi angajată şi răspunderea civilă, însă cele
două forme ale răspunderii juridice îşi vor păstra autonomia în sensul că
răspunderea penală se va supune dispoziţiilor legii penale, în timp ce
răspunderea civilă va fi supusă regulilor Codului civil.
Pentru analizarea răspunderii civile delictuale,
trebuie făcută referire şi la dispoziţiile Codului civil de la 1864, dispoziţii
care nu mai sunt vigoare, cu excepţia cauzurilor în care fapta ilicită a fost
săvârşită înainte de 01.10.2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil
român.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă o sancţiune
specifică dreptului civil aplicabilă pentru săvârşirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii. Cu alte cuvinte, răspunderea civilă delictuală
reprezintă acea sancţiunea de drept civil cu caracter reparator, fără a avea
însă şi caracter de pedeapsă.
Această formă a răspunderii juridice se aplică nu atât
în considerarea persoanei care săvârşeşte fapta ilicită, cât în considerarea
patrimoniului său. Dacă autorul prejudiciului decedează înainte să îi fie
stabilită întinderea reparaţiei, obligaţia de dezdăunare se va transmite
moştenitorilor săi. În măsura în care s-ar admite că răspunderea civilă
delictuală reprezintă o pedeapsă, atunci răspunderea nu ar putea să se
transmită moştenitorilor autorului faptei ilicite, din moment ce pedeapsa poate
fi executată doar de condamnat [Stătescu, Bârsan, 1997, p. 117].
Având caracter de sancţiune fără a avea şi caracter de
pedeapsă, nu există nicio reglementare legală de natură să înlăture
posibilitatea ca această sancţiune de drept civil să se asocieze cu o pedeapsă,
aplicată în cazul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte şi
elementele constitutive ale unei infracţiuni. Astfel, autorul faptei ilicite
poate răspunde şi în conformitate cu legea penală, dacă sunt îndeplinite
condiţiile cerute de aceasta.
În cazul în care delictul civil reprezintă în acelaşi
timp şi infracţiune şi înainte de condamnare inculpatul decedează, procesul
penal va înceta şi nu va mai fi aplicată pedeapsa prevăzută de Codul penal
pentru infracţiunea săvârşită. În schimb, moartea infractorului nu va avea
nicio influenţă asupra judecării acţiunii civile şi aplicării sancţiunii de
drept civil pentru fapta ilicită săvârşită. Aşa cum am arătat şi mai sus, sub
aspectul răspunderii civile delictuale, procesul se va desfăşura în
contradictoriu cu moştenitorii autorului faptei ilicite cauzatoare de
prejudicii.
Răspunderea civilă delictuală îndeplinşte două funcţii
şi anume: funcţia educativ- preventivă şi funcţia reparatorie.
Prima funcţie constă în faptul că fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci atrage după sine obligaţia
de dezdăunare. Astfel, obligaţia de dezdăunare de de natură a îndeplini o
funcţie educativă şi o funcţie socială de prevenire a producerii unor asemenea
fapte.
În ceea ce priveşte funcţia reparatorie, întrucât
răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de dezdăunare,
care se stabileşte în sarcina autorului faptei ilicite sau a altei persoane
care, în temeiul legii răspunde de fapta altuia, aceasta îşi găseşte
justificarea tocmai în faptul că din momentul producerii faptei ilicite,
autorul se poate aştepta să fie obligat la plata de despăgubiri către victima
faptei ilicite. Aşadar, răspunderea civilă delictuală poate fi privită ca un mijloc
de apărare a drepturilor subiective civile.
Pentru a proceda la analizarea răspunderii civile
delictuale pentru fapta altuia, aceasta fiind forma de răspundere ce va fi
dezbătută, trebuie analizate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale
în general, pentru ca ulterior să fie analizate condiţiile speciale cerute
pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta altuia.
Aşa cum am arătat, vom analiza atât dispoziţiile
Codului civil de la 1864 referitoare la răspunderea civilă, cât şi dispoziţiile
noului Cod civil referitoare la condiţiile angajării răspunderii civile
delictuale.
În virtutea dispoziţiilor Codului civil anterior, în
art. 1000 alin. (4) se reglementa răspunderea institutorilor şi a artizanilor
pentru fapta ilicită a elevilor şi ucenicilor aflaţi sub a lor supraveghere,
pentru ca în alin. (5) al aceluiaşi articol să se prevadă posibilitatea
exonerării de răspundere a institutorilor şi a artizanilor, dacă aceştia puteau
face dovada faptului că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
Având în vedere terminologia vechiului Cod civil, se
impune definirea anumitor termeni, respectiv institutor, artizan, elev şi
ucenic.
Iniţial, prin noţiunea de institutor s-a avut în
vedere învăţătorul de la clasele primare. Odată cu dezvoltarea învăţământului,
sfera noţiunii de institutor s-a extins, putând fi chemat să răspundă pe tărâm
delictual educatorul din învăţământul preşcolar, învăţătorul, profesorul din
învăţământul gimnazial, liceal sau profesional, dar şi pedagogii din
internatele de elevi şi persoanele care îi supraveghează pe elevi în taberele
şcolare [ Urs, Todică, 2007, p. 288].
Astfel, în reglementarea Codului civil anterior, în
calitate de institutor putea răspunde în temeiul răspunderii civile delictuale
orice cadru didactic, indiferent de gradul deţinut, cu excepţia personalului
didactic universitar, având în vedere faptul că studenţii sunt majori, astfel
încât dacă săvârşesc o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii vor răspunde în
temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Răspunderea civilă
delictuală a institutorilor se angaja ca persoană fizică, fiind exclusă
răspunderea unităţii de învăţământ, a inspectoratelor şcolare sau a
Ministerului Educaţiei.
Prin termenul artizan, Codul civil anterior făcea
referire la meşteşugarul care îi pregăteşte pe ucenicii săi în vederea
învăţării unei arte sau a unei meserii. Şi în cazul angajării răspunderii
artizanului, răspunderea se angaja pentru artizan ca persoană fizică, fiind
exclusă răspunderea unităţii unde acesta îşi desfăşura activitatea.
Calitatea de elev o avea, în concepţia Codului civil
de la 1864, orice tânăr care studia într-o unitate şcolară, în timp ce ucenic
era pesoana ca învăţa o meserie sau o artă sun îndrumarea unui artizan.
Fundamentul juridic al răspunderii profesorilor şi
meşteşugarilor pentru fapta elevilor şi ucenicilor săvârşită în timpul în care
aceştia din urmă se aflau sub supravegherea profesorilor sau meteşugarilor îl
constituie neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere
a persoanelor chemate să răspundă în temeiul răspunderii civile delictuale.
În cazul în care era săvârşită o faptă ilicită de
către elev sau ucenic, art. 1000 alin. (4) instituia trei prezumţii [ Urs,
Todică, 2007, p. 290].
Prima prezumţie era aceea că îndatorirea de
supraveghere a profesorilor şi meşteşugarilor nu a fost îndeplinită sau a fost
îndeplinită în mod necorespunzător; a doua prezumţie era o prezumţie de culpă
care consta în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi ce le revenea în
virtutea atribuţiilor lor; a treia prezumţie instituită de Cod era aceea a
legăturii de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei profesorilor şi
săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Prezumţiile enumerate mai sus puteau fi înlăturate în
condiţiile art. 1000 alin. (5) din Cod, prin dovedirea faptului că fapta
prejudiciabilă nu putea fi împiedicată.
Pentru angajarea răspunderii profesorilor pentru fapta
elevilor lor, se cer a fi îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii
civile delictuale şi condiţiile speciale impuse de această formă a răspunderii.
Condiţiile generale care trebuie îndeplinite pentru
angajarea răspunderii profesorilor sunt următoarele: fapta ilicită să fi fost
săvârşită de elev sau ucenic, să se fi produs un prejudiciu, precum şi raportul
de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte condiţiile speciale, în primul
rând autorul prejudiciului trebuia să aibă calitatea de elev sau de ucenic şi
să fie minor. Asupra calităţii de elev nu au existat controverse doctrinare, în
timp ce condiţia minorităţii a fost amplu dezbătută. Într-o primă opinie
exprimată în acest sens [Anghel, Deak, Popa, 1970, 161-162], s-a considerat că
art. 1000 alin. (4) trebuie aplicat indiferent de vârsta autorului, deoarece, spre
d eosebire de art. 1000 alin. (2) care prevedea în mod expres că autorul
trebuie să fie minor în cazul răspunderii părinţilor, nu se prevede vreo
condiţie referitoare la vârsta autorului, în concluzie prevederile art. 1000
alin. (4) ar fi trebuit să se aplice în general elevilor şi ucenicilor, fără a
ţine cont de vârsta acestora.
A doua opinie exprimată în doctrină [ C. Stătescu, C.
Bîrsan, 1997, p. 221], aceasta fiind şi doctrina majoritară, a fost în sensul
că răspunderea profesorilor şi a meşteşugarilor se angaja numai pentru fapta
elevului sau ucenicului minor, cu precizarea că prezumţia de răspundere a
acestora se întemeiază pe obligaţia de supraveghere şi numai minorii sunt
susceptibili de a fi supravegheaţi. Majorii, având discernământ în majoritatea
cazurilor, nu au nevoie de supraveghere.
A doua condiţie specială cerută pentru a se angaja
răspunderea profesorilor pentru fapta elevilor lor, este aceea ca fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se
afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau a
meşteşugarului.
Răspunderea profesorilor sau a meşteşugarilor urma a
fi angajată, aşadar, şi în cazul în care elevul sau ucenicul nu se afla sub
supravegherea profesorului sau a meşteşugarului ca urmare a unor împrejurări
contrare îndatoririlor legale care au făcut posibilă sustragerea de sub
supraveghere.
Profesorii sau meşteşugarii nu răspundeau în schimb
dacă elevii sau ucenicii nu se aflau la ore sau la programul de instruire. În
acest caz, profesorii urmau a fi exoneraţi de răspundere făcând dovada faptului
că nu au putut împiedica producerea faptei ilicite deoacere, ca urmarea a
lipsei elevilor, nu şi-au putut exercita obligaţia de supraveghere a acestora.
În ceea ce priveşte efectele răspunderii civile
delictuale în reglementarea anterioară, victima prejudiciată de fapta ilicită
săvârşită de elev sau de ucenic se putea îndrepta, la alegere, fie împotriva
elevului, dacă aceasta acţionase cu discernământ, fie împotriva profesorului
sau meşteşugarului alături de elev sau ucenic. În eventualitatea în care
profesorul plătea victimei despăgubirea stabilită, acesta avea drept de regres
împotriva elevului în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie, formă a răspunderii civile delictuale reglementată anterior în art.
998-999 Cod civil.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre răspunderea
părinţilor pentru copiii lor minori şi răspunderea profesorilor, se punea
întrebarea cine va răspunde pe tărâm delictual în eventualitatea în care copilul
minor, având şi calitatea de elev, săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii în timp ce se afla sub supravegherea cadrelor didactice? Părinţii,
în temeiul art. 1000 alin. (2) din Codul civil anterior sau profesorii, în
temeiul art. 1000 alin. (4) din acelaşi Cod?
Răspunsul la această întrebare s-a dat în doctrină
[Urs, Todică, 2007, p. 294-295], apreciindu-se în acest sens că răspunderea
părinţilor avea caracter general şi subsidiar faţă de răspunderea specială a
cadrelor didactice. Datorită caracterului special, răspunderea profesorilor
înlătura răspunderea părinţilor, bineînţeles dacă erau îndeplinite condiţiile
cerute de lege pentru angajarea acestei forme a răspunderii delictuale.
Noua reglementare a Codului civil intrat în vigoare la
data de 01.10.2011 cu referire la răspunderea civilă delictuală pentru fapta
altuia este în sensul că cel care în temeiul legii (inclusiv profesorul) este
obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie, răspunde
de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.
Răspunderea profesorilor va fi angajată dacă se va
face dovada faptului că s-a produs un prejudiciu, a fost săvârşită o faptă
ilicită cauzatoare de prejudicii, există raport de cauzalitate între fapta
ilicită şi prejudiciu, minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea
celui care este chemat să răspundă la data săvârşirii faptei ilicite.
În cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, se
vor cerceta motivele pentru care minorul care trebuia să se afle sub
supravegherea profesorului nu se afla în fapt sub supraveghere, iar în cazul în
care se constată o acţiune sau omisiune a celui care avea obligaţia de
supraveghere, permiţând săvârşirea faptei ilicite, răspunderea civilă
delictuală pentru fapta altuia va fi angajată. În schimb, în cazul în care se
va face dovada faptului că sustragerea se sub supraveghere nu este imputabilă
persoanei care avea obligaţia de a-l supraveghe pe elev, răspunderea civilă
delictuală nu va fi angajată.
Dacă nu este îndeplinită condiţia specială arătată mai
sus referitoare la săvârşirea faptei în timp ce minorul se afla sau trebuia să
se afle sub supravegherea unei anumite persoane, va deveni incidentă
răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori, în măsura în care condiţiile
angajării acesteia sunt îndeplinite.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită în timpul în care
minorul se afla sau trebuia să se afle sub o altă supraveghere decât cea a
părinţilor, părinţii vor răspunde numai cu titlu subsidiar, adică numai atunci
când persoana însărcinată cu supravegherea minorului dovedeşte faptul că, deşi
a exercitat o supraveghere corespunzătoare, nu a putut împiedica săvârşirea
faptei prejudiciabile.
Principiile răspunderii civile delictuale nu s-au modificat, cu toate
că noua reglementare este formulată în termeni diferiţi faţă de reglementarea
Codului civil de la 1864.
În esenţă, răspunderea civilă delictuală se angajează
faţă de profesori în momentul în care condiţiile generale ale răspunderii
delictuale dar şi condiţiile specific e acestei forme sunt întrunite, termenii
de formulare a normelor juridice neavând vreo influenţă în angajarea
răspunderii sau asupra exonerării de răspundere în cazurile expres prevăzute de
lege.
Răspunderea penală
Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice,
intervine din momentul săvârşirii faptei calificate drept infracţiune de legea
penală, şi constă în obligaţia celui care a săvârşit infracţiunea de a suporta
consecinţele penale ale comiterii infracţiunii.
Raportul juridic penal de conformare apare în momentul
în care normele de drept penal care îl reglementează intră în vigoare. Atunci
când legea penală cere pentru participanţii la raportul juridic penal o anumită
calitate, spre exemplu, calitatea de funcţionar necesară în cazul
infracţiunilor de serviciu, raportul juridic penal se naşte în momentul în care
persoana a dobândit acea calitate.
În schimb, raportul juridic penal de conflict ia
naştere în momentul săvârşirii infracţiunii. Prin săvârşirea unei infracţiuni
se înţelege comiterea unei fapte pe care legea o pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea unei atare
fapte ca autor, instigator sau complice.
Fapta comisă, pentru a antrena răspunderea penală,
trebuie să îndeplinească toate cerinţele cerute de lege pentru o infracţiune,
sau altfel spus trebuie să îndeplinească elementele constitutive ale unei
infracţiuni. În cazul în care fapta nu constituie infracţiune, există
posibilitatea angajării unei alte forme de răspundere juridică, dar nu
răspunderea penală.
Răspunderea penală reprezintă instituţia juridică
fundamentală a dreptului penal care alături de instituţia infracţiunii şi
instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal.
Răspunderea penală reprezintă, aşa cum am arătat şi
mai sus, o formă a răspunderii juridice şi reprezintă consecinţa nesocotirii
dispoziţiei normei juridice penale. Realizarea ordinii de drept presupune din
partea tuturor destinatarilor legii, o conduită conformă cu dispoziţiile acesteia,
pentru normala desfăşurare a relaţiilor sociale.
Răspunderea penală apare ca fiind însuşi raportul
juridic de conflict, de constrângere, raport juridic complex, cu drepturi şi
obligaţii pentru subiectele participante.
Această formă a răspunderii juridice a fost definită
în doctrina penală ca fiind raportul juridic penal de constrângere, născut ca
urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de
altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant
al societăţii, de a-l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o
execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de
a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi
restaurării autorităţii legii [ C. Mitrache, 1994, p. 240].
Răspunderea penală presupune anumite principii,
respectiv: principiul legalităţii, infracţiunea reprezintă unicul temei al
răspunderii penale, principiul umanismului, principiul răspunderii penale
personale, principiul unicităţii răspunderii penale, principiul
inevitabilităţii răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii
penale şi principiul prescriptibilităţii răspunderii penale.
Capitolul III
La un moment dat in timp, cuvantul „corupţie" a
insemnat decădere şi deteriorare morală. Azi, definiţia scurtă este abuzarea
puterii publice pentru caştiguri personale. Corupţia a mai fost definită ca
fiind „orice comportament al unui
funcţionar public sau al unui individ cu statut echivalent care nu este in
concordanţă cu puterea atribuită lui sau cu standardele etice sau promovarea
unui astfel de comportament, incercand să obţină beneficii pentru sine sau
pentru alte persoane şi astfel subminand interesele persoanelor sau ale
statului."
Există multe definiţii ale corupţiei şi ele sunt in
mod constant subiect al schimbării ca urmare a percepţiilor schimbătoare asupra
fenomenului. De aceea, este mai uşor să identificăm corupţia prin
caracteristicile sale mai degrabă decât incercand să o definim. Compararea
diverselor concepte despre corupţie ne arată că acţiunile care se califică
drept corupţie în general includ următoarele elemente:
1. persoană cu autoritatea (puterea) de a adopta decizii
cu relevanţă pentru societate;
2. prevederi legale care reglementează luarea de decizii
(legislaţie, principii, criterii, proceduri);
3. persoană sau persoane care doresc o decizie favorabilă
lor;
4. schimb reciproc avantajos intre persoana care ia
decizia şi persoana sau persoanele care doresc decizia;
5. norme violate de luare a deciziilor, daune cauzate
societăţii [Van Duyne, 2001, p. 74-76]
Cu alte cuvinte, corupţia inseamnă cumpărarea sau vânzarea
de decizii care violează justiţia. Justiţia poate lua o formă legală (in
cazurile in care se violează o normă scrisă) sau una morală (in cazurile in
care nu există standarde de comportament insă bunul simţ sugerează că actul
este nejust).
Urmând definiţiile de mai sus, deciziile corupte sunt
doar acelea care se „vând" de către funcţionari publici, politicieni sau
persoane cu anumite funcţii, în timp ce corupţia insăşi poate fi publică sau
politică. De fapt, corupţia poate să apară şi in sectorul neguvernamental şi
este considerată o acţiune ilegală atunci cand afectează interesul public.
Din punct de vedere juridic, corupţia reprezintă, în fapt, folosirea abuzivă a puterii
încredinţate, în scopul satisfacerii unor interese personale.
În cele ce urmează vom prezenta infracţiunile de
corupţie prevăzute şi pedepsite de legea penală română, precum şi alte
infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul care pot fi săvârşite de
personalul de conducere şi îndrumare din domeniul educaţional.
Luarea de mită
Concept şi caracterizare. Luarea de mită este fapta funcţionarului care - în
scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act
contrar acestor îndatoriri — pretinde ori primeşte bani sau alte foloase
necuvenite, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge.
Această faptă constituie o manifestare antisocială; ea
prezintă pericol social şi aduce atingere relaţiilor sociale a căror normală
formare, desfăşurare şi dezvoltare nu sunt posibile fără apărarea bunului mers
al activităţii autorităţilor publice, instituţiilor publice, persoanelor
juridice de interes public, altor persoane juridice, prin asigurarea
exercitării cu probitate de către funcţionari (sau alţi salariaţi) a
atribuţiilor ce le sunt încredinţate şi prin combaterea faptelor de venalitate
ale acestora. Această faptă este incriminată în grupul infracţiunilor care aduc
atingere activităţii autorităţilor publice, instituţiilor publice, persoanelor
juridice de interes public, altor persoane juridice sau altor activităţi
reglementate de lege, prin dispoziţiile arfe. 254 C. pen.
Obiectul juridic generic al infracţiunii de luare de mită este constituit din
relaţiile sociale care formează obiectul juridic comun al tuturor
infracţiunilor care aduc atingere activităţii autorităţilor publice,
instituţiilor publice, persoanelor juridice de interes public, altor persoane
juridice sau altor activităţi reglementate de lege.
Obiectul juridic special al infracţiunii de luare de mită îl constituie — cum
am arătat mai sus — grupul de relaţii sociale a căror normală formare,
desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără a asigura exercitarea cu probitate
de către funcţionari a atribuţiilor de serviciu în - credinţate lor şi fără a
combate faptele de venalitate prin care se aduce atingere bunului mers al
organizaţiilor de stat şi obşteşti şi se lezează implicit interesele legale ale
persoanelor particulare. Este vorba deci de o dublă garanţie, pe de o parte,
prin asigurarea probităţii în comportarea funcţionarilor (sau altor salariaţi),
probitate care constituie o valoare socială indispensabilă pentru bunul mers al
activităţii organizaţiilor de stat şi obşteşti, iar pe de altă parte, prin
apărarea intereselor legale ale persoanelor particulare.
Obiectul material. La infracţiunea de luare de mită lipseşte de regulă
obiectul material, totuşi atunci când funcţionarul a efectuat actul pentru a
cărui îndeplinire a primit mita, dacă acest act priveşte un obiect material
acesta va fi în acelaşi timp şi obiectul material al infracţiunii (de ex. un
funcţionar poştal care acordă prioritate în remiterea caietelor, celor care îi
oferă mită).
De asemenea, atunci când folosul necuvenit constă în
prestarea unei munci, obiectul asupra căruia se prestează munca devine obiect
material al infracţiunii.
Subiectul activ nemijlocit (autor) este calificat, neputând fi decât
un funcţionar public sau un funcţionar, ori una din persoanele indicate în art.
1, 8, 81 din Legea nr. 78/2000.
Prin funcţionar public, în sensul legii penale - art.
147 alin. (1) C.p. se înţelege orice persoană care exercită permanent sau
temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de
orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi din cele la care se
referă art. 145 C. pen.: autorităţile publice, instituţiile publice,
instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.
În dreptul penal termenul de funcţionar public are un
înţeles specific, diferit de cel folosit în alte ramuri de drept.
Sunt asimilate funcţionarilor publici şi cei care
îndeplinesc „în fapt" o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de
drept public. Aceeaşi soluţie se impune şi în situaţia în care funcţionarul
public a fost angajat cu încălcarea dispoziţiilor legale (nu are studii) ori
urmează a fi învestit, fiind pe cale de a fi angajat.
Nu poate fi considerat funcţionar public persoana
care, în mod sporadic, ţine locul unuia dintre aceştia fără consimţământul
organelor de conducere, căci într-o asemenea situaţie nu există un raport de
serviciu între această persoană şi unitatea în care activează[Dărângă,
Lucinescu, 1977, p. 54].
Are această calitate orice persoană particulară care
exercită o profesie de interes public (cum ar fi notar, avocat, medic, executor
judecătoresc etc.) pentru care este nevoie de o abilitare specială a
autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora.
În varianta agravată prevăzută de art. 254 alin. (2)
C.p. şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, subiect activ nemijlocit nu poate fi
decât un funcţionar cu atribuţii de control ori de persoană care are atribuţii
de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire
sau judecare a infracţiunilor.
Prin sintagma „atribuţii de control" se înţelege
o activitate complexă de verificare permanentă sau inopinată într-un domeniu,
cu scopul de a cunoaşte realităţile şi modul cum se desfăşoară activitatea în
domeniul respectiv spre a preîntâmpina sau a lichida eventuale lipsuri şi a
îmbunătăţi activitatea[Dumitru, 1994, p. 61].
Directorul general al unei societăţi comerciale are
calitatea de funcţionar cu atribuţii de control prevăzute de art. 254 alin. (2)
[I.C.C.J., 2005, p. 806] .
Infracţiunea de luare de mită mai poate fi comisă şi
de către una din persoanele indicate în art. 1 din Legea nr. 78/2000 privind
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie:
-
care exercită o
funcţie publică, indiferent de modul în care a fost învestită
-
care îndeplinesc,
permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura
în care participă la luarea deciziilor sau dacă le pot influenţa, în cadrul
serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor
naţionale, entităţilor corporatiste sau al altor agenţi economici.
-
care exercită
atribuţii de control potrivit legii;
-
care acordă
asistenţa specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b) în măsura în care
participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;
-
care indiferent
de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţa specializată, în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa cu privire
la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de
schimb valutar sau de credit etc.
-
care deţin o
funcţie de conducere într-un partid sau o formaţiune politică, într-un
sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ
sau fundaţie.
-
alte persoane
fizice decât cele prevăzute mai sus, în condiţiile prevăzute de lege.
Mai pot fi autori ai infracţiunii de luare de mită,
potrivit art. 8 din Legea nr. 78/2000,
managerii, directorii, administratorii, cenzorii sau
alte persoane cu atribuţii de control la societăţile comerciale, companiile şi
societăţile naţionale, regiile autonome şi orice alţi agenţi economice.
Infracţiunea de luare de mită mai poate fi comisă,
potrivit art. 81 din Legea nr. 78/2000 de una din următoarele
categorii de persoane:
a)
funcţionarii sau
persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori
alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii
publice internaţionale la care România este parte;
b)
membrii
administraţiilor parlamentare ale organizaţiilor parlamentare internaţionale la
care România este parte;
c)
funcţionarii sau
persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori
alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul Comunităţilor
Europene;
d)
persoanele care
exercită atribuţii judiciare în cadrul instanţelor naţionale;
e)
funcţionarii unui
stat străin;
f)
membrii
adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.
Subiect activ al infracţiunii de luare de mită poate
fi şi o persoană juridică. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la
săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Jurisprudenţa a statuat că săvârşeşte această
infracţiune: cadrul didactic care primeşte o sumă de bani pentru a favoriza un
candidat la examen, ori pentru a le procura elevilor proiectul de diplomă
întocmite de alte persoane [ T. S., 1976, p. 69; T. S., 1985, p. 185, T. S.,
1982, p. 65]; revizorul contabil care se înţelege cu gestionarul să nu
înregistreze plusurile, urmând să împartă între ei banii rezultaţi [T. S.,
1988, p. 75]; expertul însărcinat de instanţă, care primeşte un folos pentru a
întocmi un raport favorabil uneia din părţi[ T.M.B., 1986, p. 78].
Conductorul de bilete CFR care pretinde şi primeşte
bani pentru a nu încheia acte de contravenţie călătorilor fără bilete[T. J.
Dolj, 1987, p. 61]; medicul salariat al unei instituţii sanitare care a pretins
şi acceptat bani ori diferite bunuri, în şapte cazuri, pentru a-şi exercita
atribuţiile de serviciu, de a acorda asistenţă medicală copiilor născuţi
prematur sau distrofici[C.SJ., 1993, p. 165-166;]; directorul unei bănci care
pretinde sume de bani în scopul acordării unui credit bancar[C.S.J., 2004, p.
238-239];
Poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de
mită administratorul unei societăţi comerciale[C.S.J., 1998, p. 169]. De
asemenea, persoana având calitate de asociat unic şi administrator al unei
societăţi comerciale are, în sensul art. 147 alin. (2) C. pen. calitatea de
funcţionar şi, deci poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită[
ICCJ, 2004, p. 55].
Nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de
mită angajatul care primeşte foloase materiale pentru a nu-şi îndeplini
obligaţia generală de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de
muncă, obligaţie prevăzută în contractul de muncă prin care fusese angajat în
funcţia de electrician[Diaconescu, Duvac, 2006, p. 373].
Nu comite infracţiunea de luare de mită paznicul unei
societăţi comerciale care a participat nemijlocit la comiterea infracţiunii de
furt calificat de către coinculpat, dacă banii promişi de acesta reprezenta
partea ce-i revenea paznicului din valorificarea bunurilor sustrase[C.S.J.,
2002, p. 498-500].
Calitatea subiectului activ trebuie să existe la
momentul săvârşirii faptei.
Aşadar, la infracţiunea de luare de mită, subiectul
activ nemijlocit este calificat. Fapta poate fi săvârşită de mai mulţi autori
(având calitatea de funcţionari sau alţi salariaţi), care au contribuit
nemijlocit în mod simultan (comisie, colectiv, echipă) sau succesiv la
săvârşirea luării de mită. La săvârşirea acestei infracţiuni pot exista, însă,
şi alţi subiecţi activi în afară de autori sau coautori (instigatori, complici)
; pentru aceşti subiecţi nu este necesară calitatea .de funcţionar (sau alt
salariat). Cu alte cuvinte, infracţiunea de luare de mită este imputabilă
instigatorilor şi complicilor chiar atunci când aceştia nu au calitatea de
funcţionar (sau alt salariat); în acest caz, este vorba nu de răsfrângerea
circumstanţei personale de funcţionar (sau alt salariat) la ceilalţi
participanţi, ci de încadrarea contribuţiei lor în dispoziţia care prevede erga omnes fapta comisă de subiectul activ nemijlocit.
Menţionăm că — în sistemul Codului penal român —
mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare de mită, ci
este autor al unei infracţiuni de sine stătătoare, darea de mită (art. 255 C.
pen.).
Subiect pasiv special este autoritatea publică, instituţia publică
în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul (sau alt salariat) care se face
vinovat de luare de mită. Dacă obţinerea mitei este rezultatul constrângerii
exercitate de funcţionar asupra unei persoane, aceasta este şi ea subiect pasiv
special al infracţiunii de luare de mită.
Subiect pasiv general este statul ca titular al
valorii sociale care este probitatea funcţionarilor şi celorlalţi salariaţi din
organizaţiile de stat sau obşteşti, valoare căreia i se aduce atingere prin
săvârşirea luării demită.
Structura şi
conţinutul juridic al infracţiunii
În structura infracţiunii de luare de mită, deci în
conţinutul ei juridic, intră ca şi componente situaţia premisă şi conţinutul
constitutiv al faptei.
Situaţia premisă în structura infracţiunii de luare de mită constă în
prealabila existenţă a unui serviciu funcţionând la o autoritate sau instituţie
publică având competenţa de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează
săvârşirea luării de mită. în cadrul acestui serviciu care constituie situaţia
premisă îşi exercită atribuţiile funcţionarul (sau alt salariat) care comite
luarea de mită. Infracţiunea nu poate fi concepută fără această situaţie
premisă, care se răsfrânge deci asupra calităţii făptuitorului, atribuindu-i
anumite îndatoriri de serviciu.
Prin îndatorire de serviciu se înţelege tot ce cade în
sarcina unui funcţionar, potrivit normelor care reglementează serviciul
respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu; respectarea acestor
norme de către funcţionari constituie obligaţie de serviciu.
Dacă funcţionarul (sau alt salariat) pretinde ori
primeşte bani sau alte foloase (ori acceptă promisiunea sau nu o respinge)
pentru îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act care
nu intră în îndatoririle sale de serviciu, fapta nu constituie luare de mită,
ci eventual altă infracţiune (trafic de influenţă, înşelăciune etc.).
Conţinutul constitutiv, constă în ceea ce obiectiv
şi subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru
existenţa infracţiunii.
Latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită este alcătuită
dintr-un element material însoţit de anumite cerinţe esenţiale, o urmare
imediată şi o legătură de cauzalitate.
Elementul material constă în acţiunea de luare
de mită care se poate realiza alternativ fie printr-o acţiune (comisiune), fie
printr-o inacţiune (omisiune) şi anume: pretinderea (acţiune)
sau primirea (acţiune) de către un
funcţionar (ori de către alt salariat) a unei sume de bani sau a altor foloase, acceptarea (acţiune) ori nerespingerea
(inacţiune) promisiunii unor astfel de foloase, în scopul îndeplinirii,
neîndeplinirii sau întârzierii în îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu, ori în vederea săvârşirii unui act contrar
acestor îndatoriri. Acceptarea de promisiuni şi nerespingerea acestora nu
realizează elementul material al infracţiunii dacă funcţionarul denunţă de
îndată celor în drept că i s-au făcut promisiuni de dare de mită.
Banii sau alte foloase pot fi pretinse sau primite de
funcţionar (ori de alt salariat) atât direct, rât şi indirect, adică prin
persoană interpusă (de ex. un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit);
la fel, în ceea ce priveşte acceptarea sau respingerea promisiunii de foloase.
Persoana interpusă poate fi, după caz, complice sau instigator.
Pentru existenţa elementului material, al infracţiunii
nu este necesar ca pretinderea 'banilor sau foloaselor, ori înţelegerea în
privinţa primirii acestora să fi fost urmată de executare; este suficient
faptul pretinderii sau al înţelegerii.
Acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul
material al infracţiunii de luare de mită poate privi, de asemenea alternativ,
fie efectuarea unui act licit (atunci când e vorba de îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle de serviciu ale făptuitorului), fie efectuarea unor
acte ilicite (atunci când e vorba de neîndeplinirea sau întârzierea în
îndeplinire a unui act privitor la îndatoririle de serviciu, ori îndeplinirea
unui act contrar îndatoririlor de serviciu).
Legiuitorul a aşezat nerespingerea de către funcţionar
(sau alt salariat) a promisiunii de foloase necuvenite pe acelaşi plan cu
acceptarea promisiunii, deoarece a considerat că nerespingerea promisiunii de
foloase echivalează cu o acceptare tacită. Funcţionarul (sau alt salariat) este
astfel stimulat a lua o poziţie activă (de refuz sau denunţare) faţă de persoana
oare desfăşoară o activitate de corupere.
Urmarea imediată. Pentru existenţa laturii obiective este necesar ca
elementul material să fie întregit de o urmare imediată. în cazul infracţiunii
de luare de mită, pretinderea sau primirea de foloase necuvenite de către un
funcţionar (sau alt salariat), ori acceptarea sau nerespingerea de asemenea
foloase, au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol care aduce
atingere bunului mers al activităţii serviciului prin atitudinea lipsită de
probitate a făptuitorului. Când elementul material constă în primirea de mită
care a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la
îndatoririle de serviciu — urmarea imediată constă şi în vătămarea patrimonială
adusă persoanei constrânse a da mită.
Legătura de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de
luare de mită este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea
sau inacţiunea care constituie elementul material şi urmarea imediată. Această
legătură — în cazul infracţiunii de luare de mită — rezultă din însăşi
materialitatea activităţii desfăşurate de făptuitor (ex re).
Latura subiectivă. Pentru a constitui infracţiunea de luare de mită este
necesar ca acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material să fie
săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, adică făptuitorul cu
voinţă să pretindă ori să primească bani sau alte foloase ori să accepte sau să
nu refuze promisiunea de bani ori alte foloase, ştiind că banii sau foloasele
sunt necuvenite şi au drept scop îndeplinirea sau neîndeplinirea ori
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu,
sau efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Legea condiţionează
existenţa infracţiunii de luare de milă :de urmărirea unui anumit
scop; ca altare, intenţia indirectă nu este suficientă, ci este necesară o
intenţie calificată.
Infracţiunea de luare de mită constituie o aşa-zisă
infracţiune cu consumare anticipată, întrucât simplul act cu caracter
preparator al „pretinderii" sau al „acceptării" ori „nerespingerii4'
de promisiuni consumă infracţiunea.
De aceea legea nu prevede pedepsirea tentativei.
Modalităţile
infracţiunii
a)
Dispoziţiile art.
254 C. pen., referitoare la infracţiunea de luare de mită, cuprind modalităţile
normative ale acestei infracţiuni.
Prima modalitate normativă constă în pretinderea ori
primirea de către un funcţionar (sau alt salariat) de foloase necuvenite.
A doua modalitate normativă constă în acceptarea ori
respingerea de către un funcţionar (sau alt salariat) a promisiunii de
foloase,necuvenite.
b)
Pe lângă
modalităţile normative arătate mai sus, infracţiunea de luare de mită poate
prezenţa diferite modalităţi faptice determinate de circumstanţele concrete ale
faptei (de ex. cine a avut iniţiativa; comitere directă sau indirectă) sau de
aspectele subiective (în special în raport cu scopul urmărit). De aceste
modalităţi va trebui să se ţină seama la evaluarea gradului de pericol social
al faptei şi la individualizarea pedepsei.
Sancţiuni: Infracţiunea de luare de mită este sancţionată de la
3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă infractorul este funcţionar;
dacă infractorul este funcţionar cu atribuţii de control, pedeapsa principală
este de la 3 la 15 ani.
În cazul când se constată existenţa unor circumstanţe
atenuante, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni
(art. 76 alin. 1 lit. c C. pen.); dacă pedeapsa principală stabilită este mai
mică de 2 ani, nu se poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi (art. 65 alin. 3 C. pen.).
Dacă se constată existenţa unor împrejurări reţinute
ca circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special
(art. 78 alin. 1 C. pen.); iar dacă maximul special este neîndestulător, se
poate adăuga un spor până la 5 ani. În caz de concurs între cauzele de agravare
şi cauzele de atenuare, se va ţine seama de dispoziţiile art. 80 C. pen.
b) Pe lângă dispoziţia din alin. 1 care prevede
pedeapsa (principală) cu închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi, art. 254 C. pen. cuprinde o dispoziţie (alin. 2) care prevede
confiscarea banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri care au făcut obiectul
luării de mită; este măsura de siguranţă a confiscării speciale (art. 118 C.
pen.). în cazul când bunurile care au format obiectul luării de mită nu se
găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani; natura
juridică a acestei măsuri este aceea de formă de executare a confiscării
speciale. Cu alte cuvinte, de regulă, se aplică măsura confiscării bunurilor
care au format obiectul luării de mită; obligarea condamnatului la plata unui
echivalent în bani are loc numai dacă — datorită împrejurării că bunurile nu se
găsesc — nu se poate efectua confiscarea acestora.
Dacă mita a fost obţinută prin constrângerea
mituitorului de către cel care a luat mita, nu se va proceda la confiscare, ci
— potrivit dispoziţiei din alin. ultim al art. 255 C. pen. — bunurile care au
format obiectul luării de mită vor fi restituite persoanei care le-a dat.
Dispoziţia este pe deplin justificată : confiscarea — într-o asemenea situaţie
— a bunurilor care au făcut obiectul mitei ar leza patrimoniul unei persoane
nevinovate.
Atunci când făptuitorul a pretins bani, valori sau
alte bunuri, dar pretenţia sa nu a
fost urmată de acceptare (şi, în
consecinţă, persoana care a pretins mită nu a primit nimic)? În acest caz nu se
va putea proceda la confiscare, aceasta fiind lipsită de obiect.
De asemenea, nu se va putea proceda la confiscare
atunci când folosul care a format obiectul luării de mită a constat într-un
avantaj nepatrimonial sau neevaluabil in bani (ex. acordarea unui titlu, unei
distincţiuni, avansări); se va putea însă, când este cazul, restabili situaţia
anterioară (art. 170 C. proc. pen.).
Darea de mită
Concept. Darea de mită este fapta persoanei care promite,
oferă sau dă bani ori alte foloase necuvenite unui funcţionar, în scopul ca
acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau să îndeplinească un act
contrar acestor îndatoriri.
Obiectul juridic generic
al infracţiunii de dare de mită este constituit din aceleaşi relaţii sociale
care formează obiectul juridic comun al tuturor infracţiunilor care aduc
atingere activităţii autorităţilor publice, instituţiilor publice sau altor
activităţi reglementate de lege.
Obiectul juridic special
al infracţiunii de dare de mită îl constituie — cum am arătat mai sus —
mănunchiul de relaţii sociale a căror normală formare, desfăşurare şi
dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea în activitatea autorităţilor
publice, instituţiilor publice a unei permanente probităţi din partea
funcţionarilor în exercitarea atribuţiilor pe care le au şi fără combaterea
acţiunilor de corupere încercate sau săvârşite de persoane rău intenţionate,
acţiuni care pun în pericol bunul mers al activităţii autorităţilor publice şi
instituţiilor publice.
Intimidarea şi sancţionarea corupătorilor este de
natură să contribuie la micşorarea nu - mărului ofertelor sau promisiunilor de
mită, deci la o diminuare a sferei corupţiei active, iar diminuarea sferei
corupţiei active atrage diminuarea şi a sferei corupţiei pasive.
Obiectul material. La infracţiunea de dare de mită lipseşte în genere
obiectul material; totuşi atunci când oferirea de mită a fost respinsă banii
sau foloasele care trebuiau să aibă rolul de mijloace de săvârşire a faptei
devin obiecte materiale ale acesteia.
De asemenea, atunci când folosul oferit constă în prestarea
unei munci, obiectul asupra căruia se efectuează munca devine obiect material
al infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii
a) Subiect activ nemijlocit
(autor) al infracţiunii de dare de mită poate fi orice persoană fizică, deci
chiar şi un funcţionar care corupe pe un funcţionar. Subiectul activ nemijlocit
este aşadar nedeterminat. Fapta poate fi săvârşită de mai mulţi autori care au
contribuit nemijlocit, în mod simultan sau succesiv la săvârşirea dării de
mită.
La săvârşirea infracţiunii de dare de mită pot exista
şi alţi subiecţi activi în afară de autor şi coautori (instigatori, complici).
Contribuţia mai multor persoane la constituirea
obiectului de luare, respectiv dare de mită, este irelevantă, atâta timp cât a
existat o singură înţelegere, iar bunurile care formau o entitate unică, au
fost predate de o singură persoană, nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare
la concursul de infracţiuni[Mrejeru, Safta, Andreiu, Florescu, Safta, 2000, p.
201].
Subiect pasiv special este autoritatea publică, instituţia publică,
persoana juridică de interes public sau persoana juridică privată în al cărei
serviciu se găseşte funcţionarul căruia i se dă, oferă sau promite mită.
Subiect pasiv general este statul, ca titular al
valorii sociale care este probitatea funcţionarilor din autorităţile publice şi
instituţiile publice, valoare căreia i se aduce atingere prin săvârşirea dării
de mită.
Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii
În structura infracţiunii de dare de mită, deci în
conţinutul ei juridic, intră ca componente: situaţia premisă şi conţinutul
constitutiv al faptei.
Situaţia premisă în structura infracţiunii de dare de mită constă în
prealabila existenţă a unui serviciu funcţionând la o autoritate publică,
instituţie publică şi având competenţa de a efectua acte de felul aceluia care
ocazionează săvârşirea dării de mită în cadrul acestui serviciu care constituie
situaţia premisă îşi exercită atribuţiile funcţionarul faţă de care se
săvârşeşte darea de mită. Infracţiunea nu poate fi concepută fără această
situaţie premisă.
Conţinutul constitutiv constă în ceea ce obiectiv
şi subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru
existenţa infracţiunii.
Latura obiectivă a infracţiunii de dare de mită este alcătuită
dintr-un element material însoţit de anumite cerinţe esenţiale, o urmare
imediată şi o legătură de cauzalitate.
Elementul material constă în acţiunea de corupere (de dare de mită) care
se poate realiza fie prin promisiunea, fie prin oferirea, fie prin darea
către un funcţionar (sau alt salariat) a unei sume de bani sau a
altor foloase, în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau
întârzierii în îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu, ori în vederea săvârşirii unui act
contrar acestor îndatoriri. Elementul material al infracţiunii de dare de mită
poate avea ca obiectiv fie efectuarea unui act licit (atunci când e vorba de
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale unui
funcţionar), fie efectuarea unor acte ilicite (atunci când e vorba de
neîndeplinirea sau întârzierea în îndeplinire a unui act privitor la
îndatoririle de serviciu, ori de îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor de
serviciu).
Pentru înţelesul expresiei „alte foloase"
folosită în textul art. 255 C. pen., trimitem la explicaţiile date la
infracţiunea de luare de mită.
Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de
dare de mită este necesară îndeplinirea anumitor cerinţe esenţiale:
1) Banii sau celelalte foloase promise, oferite sau
date, să fie necuvenite, deci să aibă un caracter de
retribuţie, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea
efectuării unui act determinat, un act arătat în
mod explicit. Cu alte cuvinte, promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte
foloase unui funcţionar trebuie să fie făcută fie în scopul ca acesta să
îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui anumit act
privitor la îndatoririle sale de serviciu, fie în scopul ca acesta să facă un
anumit act contrar acestor îndatoriri.
Fapta inculpatului de a oferi unui ofiţer de poliţie
un inel da aur pentru ca acesta să-i pună în libertate prietenul, constituie
infracţiunea de dare de mită, fiind fără relevanţă faptul că ordonanţa de
reţinere a fost întocmită de un alt ofiţer de poliţie, atâta timp cât cel
căruia i sa înmânat
inelul în scopul arătat, a efectuat acte de cercetare penală în dosarul
respectiv şi avea posibilitatea eliberării inculpatului [T. J. Constanţa, 1993,
p. 104].
Banii sau foloasele promise, oferite ori date cu
privire la un act ilicit sunt întotdeauna necuvenite.
Banii sau alte foloase pot fi promise, oferite sau date funcţionarului
atât direct, cât ş i indirect, adică prin persoană interpusă. Persoana
interpusă poate fi, după caz, instigator sau complice.
2) Promiterea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase trebuie să
fie anterioară îndeplinirii,
neîndeplinirii ori întârzierii în îndeplinirea actului determinat, altfel nu
există infracţiunea de dare de mită.
Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită este fără relevanţă
faptul că organul de cercetare penală căruia inculpatul i-a oferit o sumă de
bani, nu putea să dea soluţia, aşa cum pretindea mituitorul, câtă vreme putea
denatura probele pentru a se ajunge la soluţia cerută de mituitor.
Dare semnifică înmânare, predare efectivă, remitere a banilor sau a
oricărui alt folos celui mituit[Diaconescu, Duvac, 2006, p. 384].
Fapta de a da o sumă de bani unui funcţionar ca să falsifice un înscris
oficial constituie atât dare de mită, cât şi instigare la infracţiunea de fals,
în concurs ideal[Antoniu, Bulai, Stănoiu, Filipaş, Mitrache, Stănoiu,
Papadopol, Filişanu, 1992, p. 220].
Darea de mită există şi în situaţia în care mituitorul este îndreptăţit
să i se rezolve favorabil cererea pentru a cărei soluţionare a dat mită[T. reg.
Neamţ, 1967, p. 154].
Urmarea imediată. Pentru existenţa laturii obiective este necesar ca
acţiunea care constituie elementul material să fi produs o anumită urmare
imediată în cazul infracţiunii de dare de mită, promisiunea, oferirea sau darea
de bani ori alte foloase necuvenite unui funcţionar are ca urmare imediată
crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii unei
organizaţii de stat sau obşteşti prin acţiuni îndreptate împotriva acelei
valori sociale speciale a probităţii pe care
funcţionarii sau alţi salariaţi trebuie să o practice şi să o apere.
Legătura de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de
dare de mită este necesar să existe o legătură de cauzalitate între activitatea
prin care a fost realizat elementul material şi urmarea imediată întrucât
urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol, această legătură —
în cazul infracţiunii de dare de mită — rezultă din însăşi materialitatea
activităţii desfăşurate de făptuitor (ex re).
Latura subiectivă. Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită este
necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu
vinovăţie şi anume cu intenţie directă, adică făptuitorul cu voinţă să promită,
să ofere sau să dea bani ori alte foloase unui funcţionar şi să-şi fi dat seama
că banii sau foloasele sunt promise, oferite ori date cu scopul ca funcţionarul
să îndeplinească, să nu îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea unui act
privitor la îndatoririle sale de serviciu, ori în scopul de a face un act
contrar acestor îndatoriri. Scopul având caracter ilicit, urmărirea sa implică
prevederea de către făptuitor a rezultatului acţiunii sale. Existenţa
infracţiunii fiind condiţionată prin lege de un anumit scop, intenţia indirectă
nu este suficientă: este necesară o intenţie calificată.
Lipseşte intenţia necesară pentru existenţa infracţiunii de dare de mită
atunci când făptuitorul nu are conştiinţa că promite ,,oferă sau dă o
retribuţie".
Cauză care exclude
existenţa infracţiunii. Dacă
promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase necuvenite unui
funcţionar a avut loc din cauză că mituitorul a fost constrâns la aceasta de
către cel care a luat mita, această împrejurare prevăzută în dispoziţia din
alin. 2 al art. 255 C. pen. constituie o cauză de înlăturare a caracterului
penal al faptei, o negaţie a existenţei infracţiunii.
Forme, modalităţi, sancţiuni
Formele infracţiunii. Infracţiunea de dare de mită este o infracţiune de
acţiune (comisivă) şi instantanee, consumându-se în momentul când făptuitorul
promite, oferă sau dă bani ori alte foloase necuvenite unui funcţionar (sau
altui salariat). Astfel cum am arătat, nu are importanţă dacă actul privitor la
îndatoririle de serviciu a fost sau nu ulterior îndeplinit, ori îndeplinit cu
întârziere.
Infracţiunea de dare de mită, ca şi infracţiunea de
luare de mită, este o infracţiune cu consumare anticipată, tentativa fiind
asimilată faptei consumate. Oferirea şi promisiunea care: constituie în fapt un
început de executare a hotărârii infracţionale sunt suficiente pentru a consuma
infracţiunea.
Modalităţile infracţiunii
a)
Dispoziţiile art.
255 C. pen., referitoare la infracţiunea de dare de mită, cuprind modalităţile normative ale acestei infracţiuni.
Prima modalitate: normativă constă în promisiunea de bani ori alte foloase necuvenite unui
funcţionar (sau altui salariat), a doua modalitate normativă constă în oferirea de bani sau alte foloase necuvenite unui
funcţionar (ori altui salariat), a treia modalitate normativă constă în darea de bani sau alte foloase necuvenite unui
funcţionar (ori altui salariat).
b)
Pe lângă
modalităţile normative arătate mai sus, infracţiunea de dare de mită poate
prezenta diferite modalităţi faptice determinate de
circumstanţele concrete ale faptei (ex : calitatea celui căruia i s-a dat mită,
importanţa sumei sau foloaselor, acceptarea sau refuzarea mitei) ori de
aspectele subiective (felul şi importanţa scopului urmărit). De aceste
modalităţi va trebui să se ţină seama la evaluarea gradului de pericol social
al faptei şi la individualizarea pedepsei.
Sancţiuni
a)
Infracţiunea de
dare de mită este sancţionată cu pedeapsa închisor ii de la 6 luni la 5 ani;
dacă promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase este făcută unui
funcţionar, iar dacă este făcută unui alt salariat, maximul pedepsei se reduce
cu o treime conform dispoziţiei art. 258 alin. 2 C. pen. în cazul când se constată
existenţa vreunei circumstanţe atenuante, pedeapsa se coboară sub minimul
special, până la minimul general, sau se poate aplica amenda care nu poate fi
mai mică de 1000 lei (art. 76 alin. 1 lit. c) C. pen.).
Dacă se constată existenţa vreunei' împrejurări
reţinute ca circumstanţă agravantă, se poate aplica o pedeapsă până la maximul
special (art. 78 alin. 10. pen.). Dacă maximul special este neîndestulător, se
poate adăuga un spor.
În ipoteza unui concurs între cauzele de agravare şi
de atenuare, la stabilirea în concret a pedepsei se va ţine seama de
dispoziţiile art. 80 C. : pen.
b)
Pe lângă
dispoziţia din alin. 1 care prevede pedeapsa (principală) cu închisoare, art.
255 C. pen. cuprinde o dispoziţie (alin. 4) care prevede luarea măsurii de
siguranţă a confiscării banilor, valorilor sau a oricăror alte bunuri care au
făcut obiectul mituirii, chiar şi atunci când oferta făcută de mituitor nu a
fost urmată de acceptare;
Am arătat mai sus că nu constituie infracţiune fapta
de a primi, oferi sau da bani şi alte foloase necuvenite unui funcţionar, dacă
mituitorul a fost constrâns la aceasta de către cel care a luat mita într-o
asemenea situaţie, adică dacă mita a fost promisă, oferită sau dată ca urmare a
constrângerii mituitorului, nu se va proceda la confiscare, ci — potrivit
dispoziţiei din alin. ultim al art. 255 C. pen. — bunurile care au format
obiectul dării de mită vor fi restituite persoanei care le-a dat. Dispoziţia
este pe deplin justificată: confiscarea — în acest caz — a bunurilor care au
făcut obiectul mitei ar leza patrimoniul unei persoane nevinovate.
Alin. 3 al art. 255 C. pen. prevede un caz special de
impunitate : nu se pedepseşte mituitorul dacă denunţă autorităţii fapta mai
înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Impunitatea acordată autodenunţătorului faptei de dare de mită este menită să
înlesnească şi să accelereze represiunea, prin prompta descoperire a faptelor
de luare de mită şi identificarea persoanelor care au primit mita; în acelaşi
timp, impunitatea acordată autodenunţătorului faptei de dare de mită este de
natură să prevină săvârşirea infracţiunii de luare de mită prin insuflarea —
pentru cel care ar fi ispitit să ia mită — a temerii de a fi denunţat.
Impunitatea de care vorbim este acordată numai autodenunţătorului.
Ca atare, nu este apărat de pedeapsă mituitorul care denunţă faptele săvârşite
de alte persoane, fără să menţioneze participarea sa la săvârşirea infracţiunii
de dare de mită.
Autodenunţul poate fi făcut oricărei autorităţi, chiar
dacă nu este competentă să efectueze urmărirea penală în această materie;
bineînţeles, în acest din urmă caz autoritatea care a primit denunţul are
obligaţia de a încunoştinţa de îndată organul de urmărire competent. Denunţul
poate fi făcut în orice formă, esenţial fiind numai ca să fi avut loc înainte
ca organul de urmărire să fi fost sesizat cu privire la fapta de mituire.
Denunţul făcut după acest moment nu exonerează de pedeapsă; aceasta este
firesc, deoarece arătările tardive nu sunt de natură să realizeze scopul
urmărit de legiuitor' prin acordarea impunităţii.
Întrucât beneficiul impunităţii este — după cum am
arătat — condiţionat de producerea autodenunţului înainte ca organul de
urmărire să fi fost sesizat pentru infracţiunea respectivă, înseamnă că mituitorul
beneficiază de impunitate şi atunci când autodenunţul s-a produs în timpul în
care se efectuau actele premergătoare potrivit art. 224 C. proc. pen. sau în
perioada când se încheiau acte de constatare potrivit art. 214 şi 215 C. proc.
pen., atât actele premergătoare, rit şi menţionatele acte de constatare fiind
anterioare sesizării organelor de urmărire.
În cazul când denunţul a fost făcut în termen, el are ca efect nu numai
exonerarea de pedeapsă a mituitorului, ci şi restituirea banilor, valorilor şi
a celorlalte bunuri confiscate.
Traficul de influenţă
Concept şi caracterizare. Traficul de influenţă este fapta persoanei care —
având influenţă sau lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar
— primeşte sau pretinde bani ori alte foloase, sau acceptă promisiuni ori
daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, pentru a determina
pe acel funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale
de serviciu.
Această faptă prezintă pericol social şi constituie
deci o manifestare antisocială; ea aduce atingere relaţiilor sociale a căror
normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu sunt posibile fără asigurarea
bunului mers al activităţii organizaţiilor de stat şi obşteşti şi punerea
acestora la adăpost de suspiciunea că funcţionarii sau alţi salariaţi aflaţi în
serviciul lor ar putea acţiona sub înrâurirea intervenţiei unor persoane real
sau presupus influente.
Traficul de influenţă este incriminat în grupul
infracţiunilor care aduc atingere activităţii autorităţilor publice,
instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de interes
public, prin dispoziţiile art. 257 C. pen. 1.
Obiectul juridic şi obiectul
material
Obiectul juridic generic
al infracţiunii de trafic de influenţă este constituit din relaţiile sociale
care formează obiectul juridic comun al tuturor infracţiunilor care aduc
atingere activităţii autorităţilor publice, instituţiilor publice,
instituţiilor şi altor persoane juridice de interes public.
Obiectul juridic special
al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie mănunchiul de relaţii
sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile
fără a asigura bunul mers al autorităţilor publice şi instituţiilor publice, al
altor instituţii şi persoane juridice de interes public, prin combaterea
oricăror acţiuni care speculând o reală sau pretinsă influenţă pe lângă un
funcţionar creează suspiciuni asupra corectei activităţi a acestuia, a
autorităţii sau instituţiei din care face parte.
Este vorba deci de a feri autorităţile publice şi
instituţiile publice de discreditarea care poate rezulta pentru acestea, cât şi
pentru un funcţionar din serviciul acestora din faptul că o persoană — care
urmăreşte să-şi creeze o sursă ilicită de venituri — se laudă cu reala sau
pretinsa influenţă asupra acelui funcţionar sau alt salariat, făcîndu-1 astfel
să apară ca un element coruptibil sau în alt mod influenţabil. Interesul
proteguit este în principal buna reputaţie a autorităţilor publice şi
instituţiilor publice şi a funcţiunilor exercitate în cadrul acestora.
Incriminarea traficului de influenţă apără, de asemenea, de denigrare şi
suspiciune pe funcţionari, după cum — în anumite situaţii şi într-o oarecare
măsură — fereşte de daune materiale persoanele credule care s-ar putea lăsa
induse în eroare.
Obiectul material. La infracţiunea de trafic de influenţă lipseşte în
genere obiectul material. Totuşi, atunci când folosul primit de făptuitor
constă în prestarea unei munci de către cumpărătorul de influenţă (ex. repararea
unui automobil, efectuarea unei instalaţii, legarea unei colecţii de cărţi)
obiectul muncii prestate devine şi obiect material al infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii, a) Subiectul activ nemijlocit
(autor) al infracţiunii de trafic de influenţă poate fi orice persoană fizică,
chiar şi un funcţionar. Subiectul activ nemijlocit este aşadar nedeterminat.
Cerinţa esenţială. Pentru a putea fi subiect activ nemijlocit (autor) al
infracţiunii de trafic de influenţă se cere însă ca făptuitorul să aibă influenţă
sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar.
Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar" se înţelege în genere că o persoană se laudă că
are trecere pe lângă un funcţionar (afirmând de exemplu că datorită încrederii
de care se bucură sau datorită rudeniei ori relaţiilor personale pe care le
întreţine cu acel funcţionar poate determina la acesta o anumită atitudine ori
poate obţine o anumită rezolvare). A lăsa să se creadă că are influenţă există
şi atunci când o persoană fără a se lăuda că are trecere nu dezminte
afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia.
Prin expresia „are influenţă" se înţelege că acea
persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului, ori că bunele
relaţii personale cu acesta corespund realităţii.
La săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă pot
contribui şi alţi subiecţi activi în afară de autor (instigatori, complici).
În cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă
săvârşite prin intermediar, cumpărătorul este autor iar nu instigator la
infracţiune. Deşi înfăptuieşte acţiunea tipică prevăzută în textul
incriminator, nu poate fi considerat decât un complice la infracţiune, deoarece
a efectuat un act de înlesnire a activităţii cumpărătorului[Dobrinoiu, Conea,
Romiţan, Tănăsescu, Neagu, Dobrinoiu, 2004, p. 73].
Persoana care cumpără influenţa reală sau presupusă nu
este subiect activ şi deci nu răspunde penal.
Subiect pasiv special este în principal autoritatea publică ori
instituţia publică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul pentru a cărui
influenţare făptuitorul primeşte sau pretinde foloase, ori acceptă daruri;
subiect pasiv special secundar este şi funcţionarul asupra căruia fapta aruncă
suspiciune.
Subiect pasiv secundar este şi funcţionarul public sau
funcţionarul asupra căruia fapta creează suspiciune.
Prin funcţionar public se înţelege orice persoană care
exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost
învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei
unităţi din cele la care se referă art. 145 Cod penal.
Subiect pasiv general este statul ca titular al
valorii sociale care este buna reputaţie a autorităţilor publice şi
instituţiilor publice, valoare căreia i se aduce atingere prin săvârşirea traficului
de influenţă.
Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii
In structura infracţiunii de trafic de influenţă, deci în conţinutul ei
juridic, intră ca componente: situaţia premisă şi conţinutul constitutiv al
faptei.
Situaţia premisă în structura infracţiunii de trafic de influenţă
constă în preexistenta unui serviciu funcţionând la o organizaţie de stat sau
obştească având competenţa de a efectua acte de felul aceluia în vederea căruia
se săvârşeşte traficul de influenţă; în cadrul acestui serviciu îşi exercită
atribuţiile funcţionarul (sau alt salariat) asupra căruia făptuitorul are (sau
lasă să se creadă că. are) influenţă; Infracţiunea nu poate fi concepută fără
această situaţie premisă.
Pentru existenţa situaţiei premisă nu este necesar ca
persoana funcţionarului să fie anume determinată; este suficientă precizarea
actului în vederea căruia se va interveni şi deci o referire - chiar în general
la un funcţionar sau de referire implicită, ori o aluzie.
Conţinutul constitutiv constă în ceea ce obiectiv
şi subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru
existenţa infracţiunii
Latura obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă este alcătuită
dintr-un element material, o urmare imediată şi o legătură de cauzalitate.
Elementul material constă în acţiunea de traficare a influenţei de către
o persoană (care are influenţă sau lasă sa se creadă ca are influenţă asupra
unui funcţionar); acţiune care se poate realiza prin primirea
sau pretinderea unei sume de bani ori a
altor foloase, sau prin acceptarea promisiunii
unor astfel de foloase ori acceptarea de daruri pentru a
determina pe acel funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu.
Foloasele pot fi primite sau pretinse atât direct, cât
şi indirect, prin persoană interpusă; de asemenea, promisiunile de foloase şi
darurile pot fi acceptate direct sau indirect; persoana interpusă este
instigator sau, după caz, complice.
Şi cumpărătorul de influenţă poate recurge la
serviciile unei persoane interpuse, pentru a oferi sau promite daruri ori alte
foloase, acest intermediar nu este însă subiect activ al infracţiunii, la fel
ca şi persoana pentru care lucrează.
Pentru existenţa elementului material şi deci al
infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca pretinderea banilor sau
folosului, sau acceptarea promisiunii de foloase, ori a darurilor să fi fost
urmată de executare, adică de satisfacerea pretenţiei sau de respectarea
promisiunii, este suficient faptul pretinderii folosului sau al acceptării
promisiunii de foloase. De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în
atribuţiile funcţionarului să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au
primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase ori
daruri în vederea determinării funcţionarului sau altui salariat.
Elementul material, al infracţiunii de trafic de
influenţă este realizat şi atunci când făptuitorul (care are sau lasă să se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar) primeşte sau pretinde foloase,
acceptă promisiuni de foloase ori acceptă daruri nu pentru sine, ci pentru
altul (de ex. pentru soţul său ori pentru o rudă, sau prieten şi chiar pentru o
asociaţie). Cu alte cuvinte, este subiect activ nemijlocit (autor) al
infracţiunii de trafic de influenţă nu numai acela care — având trecere sau
lăsând să se creadă că are trecere pe lângă un funcţionar— primeşte, pretinde
sau acceptă foloase ori daruri în propriul său profit, ci şi acela oare
primeşte, pretinde sau acceptă foloase ori daruri în profitul altei persoane.
Dacă persoana căreia i se promite intervenţia nu are
un interes real, legitim sau nelegitim în legătură cu actul ce intră în
atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public sau privat, fapta va fi
încadrată datorită lipsei unuia din elementele constitutive ale traficului de
influenţă în dispoziţiile referitoare la şantaj sau înşelăciune, dacă sunt
întrunite şi celelalte condiţii de incriminare prevăzute de lege[T.S., 1970, p.
159].
Nu se poate reţine infracţiunea de trafic de influenţă
atunci când inculpatul a pretins banii sau foloasele după ce funcţionarul pe
lângă care a intervenit a îndeplinit actul ce intră în atribuţiile sale de
serviciu. Câtă vreme pretinderea nu a avut loc anterior sau concomitent cu
intervenţia, elementele constitutive ale traficului de influenţă nu sunt
întrunite [T.S., 1970, p. 181].
Urmarea imediată. Pentru existenţa laturii obiective este necesar ca
acţiunea care constituie elementul material să aibă o anumită urmare imediată.
In cazul infracţiunii de trafic de influenţă, realizarea elementului material
are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru bunul mers al
activităţii autorităţilor publice şi instituţiilor publice în serviciul căreia
se află funcţionarul, starea de pericol decurgând din atingerea adusă prin
expunerea reputaţiei acestora la neîncredere şi suspiciuni.
Legătura de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de
trafic de influenţă este necesar să existe o legătură de cauzalitate între
activitatea prin care s-a realizat elementul material şi urmarea imediată.
Urmarea imediată constând într-o stare de pericol, legătura de cauzalitate în
cazul infracţiunii de trafic de influenţă rezultă din însăşi materialitatea
activităţii desfăşurate de făptuitor (ex re).
Latura subiectivă. Infracţiunea de trafic de influenţă se săvârşeşte cu
vinovăţie şi anume cu intenţie directă, adică este necesară voinţa
făptuitorului de a săvârşi acţiunea de primire ori pretindere a unei sume de
bani sau alte foloase, ori de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase, sau
de acceptare de daruri, pentru a determina pe un funcţionar sau alt salariat să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, şi ştiinţa
că prin săvârşirea acestei acţiuni aduce atingere reputaţiei organizaţiei şi
salariatului respectiv, adică a prevăzut rezultatul faptei sale.
Legea condiţionează existenţa infracţiunii de
urmărirea unui anumit scop; ca atare, pentru realizarea laturii subiective
intenţia indirectă nu este suficientă, fiind necesară o intenţie calificată, şi
este suficient să se constate că această finalitate a fost urmărită (sau măcar
afirmată) de către făptuitor, pentru ca — indiferent dacă s-a realizat ori nu —
să existe intenţie calificată şi deci să existe
infracţiunea de trafic de influenţă.
Formele infracţiunii. Infracţiunea de trafic de influenţă este o
infracţiune de acţiune (comisivă) şi instantanee, consumându-se în momentul
când persoana (care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra
unui funcţionar) primeşte ori pretinde bani sau alte foloase, ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase, sau acceptă daruri, direct sau indirect,
pentru sine ori pentru altul, pentru a determina pe un funcţionar să facă ori
să nu facă un act ce intră in atribuţiile sale de serviciu. Pentru consumarea
infracţiunii nu are importanţă dacă sa produs ori nu intervenţia pe lângă funcţionar, dacă s-a efectuat ori
nu actul ce intra în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului sau altui
salariat. De asemenea, este fără eficienţă juridică — în cazul pretinderii de
foloase ori acceptării promisiunii de foloase — împrejurarea că pretenţia a
fost sau nu satisfăcută, ori că promisiunea de foloase a fost sau nu
respectată.
Infracţiunea de trafic de influenţă aparţine şi ea
categoriei infracţiunilor cu consumare anticipată, deoarece simpla pretindere
de bani sau foloase şi simpla acceptare de promisiuni, care constituie un
început de punere în executare a hotărârii infracţionale, sunt totuşi
suficiente pentru a consuma infracţiunea. Tentativa este deci asimilată cu fapta
consumată.
Modalităţile infracţiunii, a) Potrivit dispoziţiilor
art. 257 C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă poate fi săvârşită în
vreuna din următoarele modalităţi normative:
-
prin primirea ori
pretinderea de foloase necuvenite,
-
prin acceptarea de
promisiuni de foloase necuvenite,
-
prin acceptarea
de daruri.
b) Pe lângă modalităţile normative arătate mai sus
privind latura obiectivă, infracţiunea de trafic de influenţă poate prezenta şi
diferite modalităţi faptice determinate de circumstanţele concrete ale faptei
(de ex. săvârşire directă sau indirectă, în profit propriu sau pentru altul,
influenţă reală sau presupusă, exercitarea sau nu a influenţei), de care va
trebui să se ţină seama la evaluarea gradului de pericol social al faptei şi la
individualizarea pedepsei.
Sancţiuni. Infracţiunea de trafic de influenţă este sancţionată
cu pedeapsa închisorii de la doi la 10 ani. În cazul când se constată existenţa
vreunei circumstanţe atenuante, pedeapsa se coboară sub minimul special, până
la minimul general — 15 zile (art. 76 alin. 1 lit. d C. pen.).
Dacă se constată existenţa vreunei împrejurări
reţinute ca circumstanţă agravantă, se poate aplica o pedeapsă până la maximul
special (art. 78 alin. 1 C. pen.). Dacă maximul special este neîndestulător, se
poate adăuga un spor.
În caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele
de atenuare, se va ţine seama de dispoziţiile art. 80 C. pen.
Pe lângă dispoziţia din alin. 1 care prevede pedeapsa
(principală) cu închisoare, art. 257 C. pen. cuprinde o dispoziţie (alin. 2)
oare prevede confiscarea banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri care au
făcut obiectul traficului de influenţă ; trimitem, în această privinţă, la
explicaţiile date mai sus Secţ. IX, nr.. 3, C. b. Această sancţiune se
răsfrânge indirect şi asupra cumpărătorului de influenţă, creându-se prin
aceasta un obstacol la o eventuală acţiune de restituire a banilor sau
darurilor plătite traficantului de influenţă.
Primirea de foloase necuvenite
Concept.
Primirea de foloase necuvenite este fapta funcţionarului care, după ce a
îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul
acestei funcţii, primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin.
Obiectul juridic şi obiectul material:
a)
Obiectul juridic generic al infracţiunii de primire de foloase necuvenite
este constituit din relaţiile sociale care formează obiectul juridic comun al
tuturor infracţiunilor care aduc atingere activităţii organizaţiilor de stat,
organizaţiilor obşteşti sau altor activităţi reglementate de lege.
Obiectul juridic special
al infracţiunii de primire de foloase necuvenite îl constituie — cum am arătat
mai sus — grupul de relaţii sociale a căror normală formare, desfăşurare şi
dezvoltare nu ar fi posibile fără a asigura în activitatea autorităţilor şi
instituţiilor publice, realizarea şi menţinerea unei constante probităţi din
partea funcţionarilor aflaţi în serviciul acestora.
b)
Obiectul material. La infracţiunea de primire de foloase necuvenite
lipseşte de regulă obiectul material. Totuşi, atunci când foloasele necuvenite
constau în prestarea unor munci (ex. repararea unui imobil, zugrăvirea unor
încăperi, efectuarea unei instalaţii etc.), obiectul asupra cărora se
efectuează aceste prestaţii devine obiectul material al infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii
a)
Subiect activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de primire de foloase necuvenite
poate fi numai un funcţionar (art. 147 C. pen.).
Aşadar, la infracţiunea de primire de foloase
necuvenite, subiectul activ nemijlocit este calificat. Fapta poate fi săvârşită
de mai mulţi autori care au contribuit nemijlocit, în mod simultan (comisie,
colectiv, echipă) sau succesiv la săvârşirea primirii de foloase necuvenite. La
săvârşirea acestei infracţiuni pot contribui însă şi alţi subiecţi activi în afară,
de autor sau coautor (instigatori, complici); pentru aceşti subiecţi nu este
necesară calitatea de funcţionar; în acest caz nu este vorba de răsfrângerea
circumstanţei personale de funcţionar la ceilalţi participanţi, ci de
încadrarea contribuţiei lor în dispoziţia care prevede erga omnes fapta comisă de subiectul activ nemijlocit.
b)
Subiect pasiv special este autoritatea publică sau instituţia publică în al cărei
serviciu se găseşte funcţionarul care se face vinovat de primirea de foloase
necuvenite.
Subiect pasiv general este statul ca titular al
valorii sociale care este probitatea. funcţionarilor şi celorlalţi salariaţi
din organizaţiile de stat sau obşteşti, valoare căreia i se aduce atingere prin
săvârşirea primirii de foloase necuvenite.
Persoana care dă folosul necuvenit nu este participant
la infracţiunea de primire de foloase necuvenite şi nu se pedepseşte[Gh.
Diaconescu, C. Duvac, op. cit., p. 391].
Subiect activ poate fi şi o persoană juridică iar
răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea infracţiunii.
Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii
În structura infracţiunii de primire de foloase
necuvenite, deci în conţinutul ei juridic, intră componentele: situaţia premisă
şi conţinutul constitutiv al faptei.
Situaţia premisă în structura infracţiunii de primire de foloase
necuvenite constă în preexistenta unui serviciu funcţionând la o autoritate sau
instituţie publică având competenţa de a efectua acte de felul aceluia care ar
putea, după îndeplinirea sa, ocaziona săvârşirea primirii de foloase
necuvenite. în cadrul acestui serviciu care constituie situaţia premisă îşi
exercită atribuţiile funcţionarul oare săvârşeşte primirea de foloase
necuvenite. Infracţiunea nu poate fi concepută fără această situaţie premisă
care se răsfrânge deci asupra calităţii făptuitorului, atribuindu-i anumite
îndatoriri de serviciu.
Conţinutul constitutiv constă în ceea ce obiectiv
şi subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru
existenţa infracţiunii.
Latura obiectivă a infracţiunii de primire de foloase necuvenite este
alcătuită dintr-un element material însoţit de unele cerinţe esenţiale, o
urmare imediată şi o legătură de cauzalitate.
Elementul material constă în acţiunea de primire de către un funcţionar
a unei sume de bani sau a altor foloase, după ce a îndeplinit un act în
virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.
b) Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea
laturii obiective a infracţiunii incriminate prin art. 256 C.pen.,este necesară
îndeplinirea anumitor cerinţe esenţiale.
1)
Banii sau
celelalte foloase primite să fie necuvenite, deci să aibă un caracter de retribuţie, adică de răsplată pentru un act determinat, un act arătat în mod explicit. Cu alte
cuvinte, primirea foloaselor de către un funcţionar— deci oferirea foloaselor —
este determinată de faptul că funcţionarul a îndeplinit un act privitor la
îndatoririle sale de serviciu.
Banii sau alte foloase sunt necuvenite nu numai atunci
când după îndeplinirea unui act gratuit se primeşte o retribuţie, ci şi atunci
când după îndeplinirea unui act care nu este gratuit se primeşte mai mult decât
era legalmente datorat.
Pretinderea unor foloase de către funcţionar şi
primirea lor după efectuarea actului referitor la îndatoririle sale de serviciu
pentru care foloasele au fost pretinse, nu constituie primire de foloase
necuvenite, ci luare de mită[C.S.J., 2000, p. 410].
Banii sau alte foloase pot fi primite de funcţionar
atât direct, cât şi indirect, adică prin persoană interpusă (de ex. un dar
făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit). Persoana interpusă poate fi, după
caz, complice sau instigator.
2)
Primirea banilor
sau altor foloase să fie ulterioară îndeplinirii
actului determinat şi să nu fi existat anterior o înţelegere sau o accep tare a
unei promisiuni de bani sau alte foloase; dacă primirea banilor sau altor
foloase este anterioară îndeplinirii actului determinat, ori dacă anterior
îndeplinirii actului determinat a existat o înţelegere sau a fost acceptată o
promisiune, fapta constituie infracţiunea de luare de mită, art. 254 C. pen.
Pretinderea de foloase necuvenite în cazul
infracţiunii de primire de foloase necuvenite ar putea constitui o tentativă,
dar tentativa la această infracţiune nu se pedepseşte; va putea, totuşi, să fie
sancţionată disciplinar.
Urmarea imediată. Pentru întregirea laturii obiective este necesar ca
săvârşirea acţiunii care constituie elementul material să aibă o anumită urmare
imediată. In cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite, acţiunea de
primire de către un funcţionar de asemenea foloase are ca urmare imediată
crearea unei stări de pericol pentru bunul mers al activităţii autorităţii
publice sau instituţiei publice în serviciul căreia se află făptuitorul actului
de improbitate.
Legătura de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de
primire de foloase necuvenite este necesar să existe o legătură de cauzalitate
între activitatea prin care s-a realizat elementul material şi urmarea imediată.
Cum urmarea imediată constă într-o stare de pericol, legătura de cauzalitate în
cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite rezultă din însăşi
materialitatea activităţii desfăşurate de făptuitor (ex re).
Latura subiectivă. Pentru existenţa infracţiunii de primire de fo loase
necuvenite este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie
săvârşită cu vinovăţie şi anume cu intenţie directă.
Formele infracţiunii. Infracţiunea de primire de foloase necuvenite este o
infracţiune de acţiune (comisivă) şi instantanee, tentativa este posibilă, dar
nu se pedepseşte.
Modalităţile infracţiunii. Infracţiunea de primire de foloase necuvenite poate
prezenta diferite modalităţi faptice determinate de
circumstanţele concrete ale faptei (natura şi importanţa actului îndeplinit
anterior, felul şi cuantumul foloaselor, primirea directă sau indirectă etc.)
de care va trebui să se ţină seama la evaluarea gradului de pericol social al
faptei şi la individualizarea pedepsei.
Sancţiuni
a) Infracţiunea de primire de foloase necuvenite este
sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.
Dacă se constată existenţa vreunei împrejurări reţinute ca circumstanţă
agravantă, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special (art. 78 alin. 1
C. pen.). Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se
poate adăuga un spor care nu poate depăşi o treime din maximul special.
În caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, se
va ţine seama — la stabilirea în concret a pedepsei — de dispoziţiile art. 80
C. pen.
b)
Pe lângă
dispoziţia din alin. 1 care prevede pedeapsa cu închisoare sau amendă, art. 256
C; pen. cuprinde o dispoziţie (alin. 2) care prevede luarea măsurii de
siguranţă a confiscării banilor, valorilor sau a oricăror alte bunuri primite
de infractor.
Capitolul IV Alte infracţiuni
Secţiunea I
Conflictul de interese
Prin conflict de interese, se
înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o
funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea
influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit
Constituţiei şi altor acte normative (art. 70 din Legea nr. 161/2003).
Principiile care stau la baza prevenirii conflictului
de interese în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice sunt
imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului
public (art. 71 din Legea nr. 161/2003).
Prin aceasta nu am făcut decât să definim obiectul
juridic specific al infracţiunii de conflict de interese, respectiv protejarea
relaţiilor sociale privind imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei
şi supremaţia interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor
publice.
Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material; în măsura în
care actul sau dispoziţia dată de funcţionarul public se concretizează într-un
înscris, acesta este produsul infracţiunii. Obiectul material al infracţiunii
nu se confundă cu produsul infracţiunii, respectiv cu înscrisul care atestă un
drept ori cu bunul sau bunurile care constituie folosul material realizat în
urma infracţiunii.
Subiect
activ al infracţiunii este funcţionarul public, aşa cum este el definit de art. 147
alin. 1).
Participaţia penală este posibilă sub forma
complicităţii şi a instigării în măsura în care beneficiarul folosului material
l-a determinat pe funcţionarul public să comită activităţile incriminate prin
art. 2531, oferindu-i bani sau alte foloase materiale, acesta este
atât instigator la infracţiunea de conflict de interese, cât şi autor al
infracţiunii de dare de mită, iar funcţionarul public va comite atât
infracţiunea de conflict de interese prevăzută de art. 2531, cât şi
infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254, dacă a primit sau nu a
respins oferta ce i-a fost făcută. Soţul sau rudele apropiate care beneficiază
de folosul material pot fi instigatori sau complici cu funcţionarul public, în
măsura în care aceştia îl determină sau îl îndeamnă să acţioneze prin
încălcarea obligaţiilor sale de serviciu.
În măsura în care această legătură subiectivă între
participanţi nu este anterioară sau concomitentă cu îndeplinirea actului sau
luarea deciziei, soţul şi rudele apropiate până la gradul al Il-lea, luând
cunoştinţă doar ulterior de folosul material, nu sunt pedepsiţi pentru
infracţiunea de tăinuire, câtă vreme ceilalţi beneficiari ai folosului material
(afinii, persoanele care prestează servicii pentru funcţionar sau care au fost
în raporturi comerciale cu acesta) pot fi traşi la răspundere pentru
infracţiunea de tăinuire dacă folosul material este un bun şi sunt îndeplinite
celelalte condiţii prevăzute de art. 221.
Subiect pasiv este autoritatea publică în care îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul care a acţionat contrar obligaţiei de a nu intra în
conflict de interese, perturbând activitatea acesteia. Subiect pasiv secundar
poate fi persoana fizică sau juridică prejudiciată prin actul sau decizia
autorităţii publice de la care emană aceste acte, dispuse cu încălcarea
obligaţiei de abţinere a funcţionarului aflat în conflict de interese.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii
Latura obiectivă
Elementul material se poate comite în mod alternativ fie prin
îndeplinirea unui act, fie prin participarea la luarea unor decizii. în ambele
cazuri, acţiunile amintite trebuie să se săvârşească în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, ceea ce înseamnă că îndeplinirea
actului sau participarea la luarea deciziei intră în competenţele funcţiei.
Pentru existenţa infracţiunii este indiferent dacă funcţionarul public a depus
sau nu declaraţia de interese sau de avere.
În timp ce îndeplinirea unui act este o acţiune
exclusiv personală a funcţionarului public, participarea la luarea unei
decizii, care este de regulă un act colectiv, este incriminată în măsura în
care prin aceasta se urmăreşte obţinerea unui folos material, tocmai pentru
faptul că Legea nr. 161/2003 instituie obligaţia pentru funcţionarul public ca
în exerciţiul atribuţiilor sale să nu ia sau să nu participe la luarea unei
decizii care produce un folos material pentru sine sau pentru soţul ori rudele
sale până la gradul I.
Nu este suficient ca funcţionarul public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu să îndeplinească un act ori să participe la luarea
unei decizii pentru ca infracţiunea să se consume. Mai este necesar ca în urma
acestor acte sau decizii să se realizeze, direct sau indirect, un folos
material pentru sine sau pentru celelalte persoane enumerate în cuprinsul art.
2531.
Folosul material poate fi orice beneficiu de natură
economică, precum cumpărarea sau concesionarea unui bun la un preţ subevaluat,
atribuirea în condiţii avantajoase a unor contracte pentru lucrări publice,
plata unor excursii sau servicii etc. Acest folos material poate fi realizat
direct de funcţionarul aflat în conflict de interese sau de persoanele enumerate
în textul incriminator în calitate de complici, cunoscând existenţa
conflictului de interese şi acceptând rolul de „paravan", „de om de
paie" al celor care obţin în mod real folosul material.
Raportul de cauzalitate între actul sau decizia la adoptarea căreia a luat
parte funcţionarul public şi folosul material realizat trebuie să existe un
raport de cauzalitate. Din acest punct de vedere, incriminarea infracţiunii ca
o infracţiune de rezultat credem că va genera confuzii în practică, având în vedere
că tentativa la această infracţiune nu este incriminată, iar între realizarea
actului şi obţinerea folosului material poate trece uneori un interval destul
de mare de timp în care actul ilicit este descoperit, dar infracţiunea nu s-a
consumat, deoarece nu s-a obţinut folosul material, iar tentativa nu este
pedepsită.
Folosul material trebuie sa profite, direct sau
indirect, unei categorii de persoane enumerate în norma de incriminare. În primul rând, folosul material poate reveni, direct
sau indirect, făptuitorului, apoi soţului său ori unei rude sau unui afin până
la gradul al II-lea inclusiv, fiind incluşi astfel în această categorie doar
ascendenţii (părinţii şi bunicii) acestuia şi ai soţului său.
În ce priveşte beneficiile folosului material atunci când
beneficiarul este altcineva decât funcţionarul public sau soţul său, considerăm
că interdicţia trebuie să privească rudele apropiate astfel cum sunt definite
ele în cuprinsul art. 149, nu numai pentru a păstra caracterul unitar al
reglementării penale care, referindu-se la rude, a folosit noţiunea de rude
apropiate, şi nu rude în grad mai mic de gradul IV, iar, pe de altă parte, este
evident că legătura de rudenie îl face interesat pe funcţionarul public în
adoptarea unor acte favorabile rudelor sale apropiate, nu numai celor de gradul
al II-lea.
Urmează o categorie de persoane destul de imprecis
determinată, dar care se prezumă că au fost sau sunt încă în relaţii de
cooperare cu funcţionarul în cauză, relaţii care ar putea influenţa luarea
deciziei sau emiterea actului. în privinţa acestora, funcţionarul public nu
este însă în conflict de interese potrivit art. 79 din Legea nr. 161/2003,
neavând obligaţia legală de a se abţine de la rezolvarea cererii, luarea
deciziei sau participarea la luarea unei decizii, deoarece legea se referă la
persoanele cu care funcţionarul are relaţii patrimoniale, nu la cele cu care a
avut.
În acest caz, incriminarea nu mai sancţionează
încălcarea unei obligaţii de abţinere, ci pur şi simplu creează direct
obligaţia de abţinere, în afara Legii nr. 161/2003.
O primă categorie o constituie persoanele cu care
funcţionarul s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă în ultimii 5 ani.
Considerăm că nu orice raporturi comerciale sau de muncă ar putea duce la un
conflict de interese. Astfel, cumpărarea de produse de către funcţionar sau de
o societate la care acesta, soţul său ori rudele sau afinii până la gradul al
II- lea sunt acţionari majoritari nu are aceeaşi semnificaţie ca şi asocierea
aceloraşi persoane în cadrul unor societăţi ori relaţiile comerciale
preferenţiale.
La fel, faptul că o persoană a fost angajată a unei
societăţi cu un personal numeros, fără a avea vreo atribuţie aparte în cadrul
acesteia, nu are aceeaşi semnificaţie cu faptul de a face parte din organismele
de conducere ale acesteia.
O altă categorie o constituie persoanele din partea
cărora funcţionarul a beneficiat sau beneficiază de servicii sau foloase de
orice natură. A beneficia de servicii sau foloase de orice natură înseamnă că
acestea au fost oferite în mod gratuit ori la preţuri preferenţiale. Folosul de
orice natură, spre deosebire de cel material cerut de legiuitor în cuprinsul
aceleiaşi norme, poate fi şi moral (de exemplu, obţinerea unei funcţii, a unei
demnităţi etc.).
Considerăm că ar fi fost mult mai eficientă
incriminarea faptei indiferent de obţinerea folosului material, fiind suficient
ca fapta funcţionarului public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu să
constea în îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii în scopul de a obţine, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
celelalte persoane, un folos material.
Intenţia delictuoasă şi actul delictuos ar fi
pedepsite astfel indiferent dacă s-a obţinut sau nu folosul material urmărit,
funcţionarul public încălcându-şi atribuţiile de serviciu în momentul
îndeplinirii actului sau participării la luarea unei decizii, deoarece, având
un interes personal, trebuia să se abţină, potrivit legii.
Latura subiectivă. Infracţiunea de conflict de interese poate fi comisă
atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie
indirectă, făptuitorul având reprezentarea folosului material pentru sine sau
persoanele arătate în textul incriminator şi urmărind realizarea lui sau
acceptând acest fapt.
Tentativa şi consumarea
infracţiunii. Tentativa, deşi este
posibilă, nu este pedepsită. Infracţiunea se consumă doar în momentul
realizării folosului material în lipsa folosului material, funcţionarul care a
participat la luarea unei decizii sau a îndeplinit un act, deşi era în situaţie
de conflict de interese, nu se face vinovat de săvârşirea vreunei infracţiuni
(de exemplu, decizia sau actul îi sunt chiar defavorabile).
Abuzul în
serviciu
Art 132 din Legea nr. 78/2000 stabileşte că
sunt fapte de corupţie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor
publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi
infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă
funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj
patrimonial sau nepatrimonial.
a) Abuzul în serviciu contra intereselor persoanei -
art. 246 din Codul Penal
Este fapta funcţionarului public care, în exercitarea
atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl
îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta produce o vătămare a intereselor
legale ale unei persoane.
Studiu de caz: Secretarul care eliberează adeverinţele
echivalente diplomei de bacalaureat, refuză să elibereze o astfel de adeverinţă
pentru unul dintre elevi.
b)
Abuzul în
serviciu prin îngrădirea unor drepturi - art. 247 din Codul Penal
Reprezintă fapta funcţionarului public care îngrădeşte
folosinţa sau exerciţiul
drepturilor unui cetăţean, ori creează pentru acesta
situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie.
(Studiu de caz: Directorul unui liceu refuză angajarea unui paznic pe motiv că
este de etnie rromă.
Abuzul
in serviciu contra intereselor publice - art. 248 din Codul Penal
Constă în fapta funcţionarului public, care, în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act
ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare
însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei
alte unităţi din cele la care se referă art.145 Cod penal sau o pagubă
patrimoniului acesteia.
Modalităţi juridice: îndeplinirea în mod defectuos a
unui act privitor la datoriile de serviciu - îndeplinirea lui în alte condiţii,
împrejurări, modalităţi, termene decât cele reglementate de lege,
neîndeplinirea unui act, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu -
omisiunea din partea făptuitorului, rămânerea în pasivitate, neefectuarea unui
act, pe care el era obligat să-l îndeplinească în virtutea îndatoririlor de
serviciu.
Abuzul în serviciu contra intereselor publice,
săvârşit în realizarea scopului urmărit printr-o infracţiune prevăzută de
secţiunile II şi III din Legea 78/2000 se asimilează de lege cu faptele de
corupţie şi se sancţionează ca atare.
Pentru ca abuzul în serviciu să poată fi asimilat
infracţiunilor de corupţie, este strict necesar să fie săvârşit cu intenţia sau
prin modalităţile descrise în legea 78/2000, în caz contrar nu poate fi vorba
de o infracţiune de corupţie, ci eventual de un concurs de infracţiuni cu o
faptă de corupţie.
Secţiunea I
În cele ce urmează, vom prezenta aspectele legate de
competenţa de urmărire penală şi
judecată a infracţiunilor de corupţie.
Aspecte
procesuale privitoare la infracţiunea de luare de mită
a)
Acţiunea penală
pentru infracţiunea de luare de mită se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea
şi judecarea se fac potrivit regulilor de procedură obişnuite.
Sub raportul competenţei :
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de
către procuror şi anume de către procurorul competent să exercite supravegherea
(art. 209 alin. 4 C. proc. pen.), adică procurorul de la unitatea de parchet
corespunzătoare instanţei care judecă în prima instanţă (art. 209 alin. 2 C.
proc. pen.); acesta este procurorul de la unitatea de parchet corespunzătoare
tribunalului;
Competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunea
de luare de mită o are tribunalul (art. 27 pot. 1 lit. a C. proc. pen.).
b)
Din punctul de
vedere al dreptului procesual, situaţia persoanei mituite este independentă de
situaţia persoanei mituitorului. Achitarea mituitorului nu împiedică
condamnarea mituitului şi viceversa, cu excepţia cazului când achitarea a fost
pronunţată pentru că fapta nu există (art. 10 alin. 1 lit. a C. proc. pen.).
Aspecte procesuale referitoare la infracţiunea de dare de mită
a)
Acţiunea penală
pentru infracţiunea de dare de mită se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea şi
judecarea se fac potrivit regulilor de procedură obişnuită.
În ceea ce priveşte competenţa, urmărirea penală se
efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror şi anume de către procurorul
competent să exercite supravegherea (art. 209 alin. 4 C. proc. pen.), adică
procurorul de la unitatea de parchet corespunzătoare instanţei care judecă în
primă instanţă cauza (art. 209 alin. 2 C. proc. pen.); acesta este procurorul
de la unitatea de parchet corespunzătoare tribunalului judeţean;
Competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunea
de dare de mită o are tribunalul (art. 27 pct. 1 lit. a C. proc. pen.).
b)
Din punctul de
vedere al dreptului procesual, situaţia persoanei mituitorului este
independentă de situaţia persoanei mituite. Achitarea mituitului nu împiedică
condamnarea mituitorului şi viceversa, cu excepţia cazului când achitarea a
fost pronunţată pentru că fapta nu există art. 10 alin. 1 lit. a C. proc.
pen.). Menţionăm că achitarea mituitorului trebuie să fie pronunţată şi în
cazul când se stabileşte că acesta a fost constrâns să dea mita (art. 255 alin.
2 C. pen. comb. cu art. 10 alin. 1 lit. e şi art. 11 pct. 2 lit. a C. proc.
pen.). Achitarea mituitorului, în acest caz, nu împiedică condamnarea
mituitului.
Condiţionarea beneficiului impunităţii prevăzute în
art. 255 alin. 3 C. pen. de producerea denunţului până la un anumit moment
procesual impune o precisă constatare a momentelor desfăşurării activităţii
procedurale, în sensul că din actele încheiate de către organele judiciare
trebuie să reiasă în mod precis, pe de o parte, data la care mituitorul a făcut
denunţul cu privire la persoana oare a primit mita şi, pe de altă parte, data
la oare a fost sesizat organul de urmărire.
Constatarea că mituitorul a denunţat fapta înainte ca
organul de urmărire să fi fost sesizat are ca urmare fie încetarea urmăririi
penale (art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.), fie încetarea procesului penal
(art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen.).
Aspecte
procesuale referitoare la infracţiunea de trafic de influenţă
Acţiunea penală pentru infracţiunea de trafic de
influenţă se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea şi judecarea se fac potrivit
regulilor de procedură obişnuite.
În ceea ce priveşte competenţa, urmărirea penală se
efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror şi anume de către procurorul
competent să exercite supravegherea (art. 209 alin. 4 C. proc. pen.), adică procurorul
de la unitatea corespunzătoare instanţei care judecă în primă instanţă (art.
209 alin. 2 C. proc. pen.); acesta este procurorul de la unitatea
corespunzătoare tribunalului;
Aspecte procesuale privitoare la infracţiunea de primire de foloase
necuvenite.
Acţiunea penală pentru infracţiunea de primire de
foloase necuvenite se pune în mişcare din oficiu. Regulile de competenţă şi de
procedură sunt cele obişnuite. Competenţa de a judeca în primă instanţă
infracţiunea de primire de foloase necuvenite o are judecătoria (art. 25 C.
proc. pen.).
Aspecte procesuale şi
regimul sancţionator în cazul infracţiunii de conflict de interese Conflictul de interese este evident o infracţiune de corupţie, deşi art. 5 din Legea nr.
78/2000 nu a fost corelat cu prevederile Legii nr. 278/2006, după cum nici
O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie nu a fost modificată
pentru a da în competenţa acestei structuri cercetarea infracţiunii, fapt
pentru care se impune modificarea prevederilor legale amintite, cu atât mai
mult cu cât O.U.G. nr. 60/2006 a modificat art. 209 alin. (3) C. proc. pen.,
dând în competenţa procurorului cercetarea acestei infracţiuni. De lege ferenda, se impun modificările legislative
amintite.
Direcţia
Naţională Anticorupţie, structură specializată în combaterea fenomenului
corupţiei
Direcţia Naţională Anticorupţie este organizată ca o
structură, cu personalitate juridică şi buget propriu, în cadrul Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza prevederilor Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr.43/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Direcţia Naţională Anticorupţie este condusă de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul
procurorului şef al direcţiei, are un colegiu de conducere şi un regulament de
ordine interioară, este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi
cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte
autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru
asigurarea respectării acesteia.
Aceste dispoziţii legale îi asigură independenţa
efectivă, funcţională şi financiară, specifică pentru exercitarea eficientă a
funcţiei de luptă împotriva corupţiei. Competenţa materială a DNA vizează
combaterea faptelor de corupţie de nivel înalt şi mediu, prevăzute de Legea
nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi alte infracţiuni
grave, considerate a fi în strânsă legătură cu corupţia ca fenomen complex,
precizate expres la art.13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.43/2002.
Sfera competenţei materiale a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, după obiect, se referă în primul rând la infracţiunile de corupţie, asimilate ori în legătură directă cu
corupţia cuprinse în Legea nr. 78/2000, considerate ca depăşind nivelul
corupţiei mici, prin întinderea pagubei (mai mare decât
echivalentul în lei a 200.000 euro) ori prin valoarea sumei/bunului care a
format obiectul faptei de corupţie (mai mare decât echivalentul în lei a 10.000
euro).
De asemenea, Direcţia Naţională Anticorupţie are
competenţa exclusivă de cercetare a infracţiunilor îndreptate împotriva
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, indiferent de cuantumul
prejudiciului.
În al treilea rând, competenţa materială a direcţiei
vizează infracţiunile de înşelăciune, abuz în serviciu, evaziune fiscală şi
anumite infracţiuni din Codul vamal, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare
decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.
Sfera competenţei direcţiei, după calitatea persoanei,
vizează corupţia la nivel înalt şi mediu. Pentru infracţiunile prevăzute de
Legea nr.78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Direcţia Naţională
Anticorupţie este singura structură abilitată să desfăşoare urmărirea penală a
membrilor Parlamentului ori Guvernului şi are competenţa de a investiga şi alte
persoane cu funcţii importante sau cu atribuţii de decizie, conducere ori
control, la un anumit nivel, prevăzute expres şi limitativ în Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.43/2002.
În cadrul direcţiei îşi desfăşoară activitatea ofiţeri
şi agenţi de poliţie, care constituie poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, precum şi specialişti în domeniul economic, financiar, bancar,
vamal, informatic şi în alte domenii, astfel încât se asigură desfăşurarea
anchetelor în echipe multidisciplinare.
Organizarea şi funcţionarea diferitelor compartimente
din cadrul direcţiei sunt stabilite prin Regulamentul de ordine interioară al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei
nr.2.184/C/2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.852
din 17 octombrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Studiu de caz
a)
Elevul E tocmai a
terminat clasa a VlII-a. La capacitate nu a obţinut o notă foarte mare motiv
pentru care nu a fost distribuit la un liceu cunoscut. Cu toate acestea,
părinţii doresc ca E să meargă la un liceu de renume, aşa că după începerea
anului şcolar încep să caute o soluţie. Bibliotecara de la liceul de renume le
solicită părinţilor o sumă de bani, spunându-le că în schimb va vorbi cu un
inspector şcolar pentru ca acesta să intervină.
În această situaţie, fapta săvârşită de bibliotecară
poate fi calificată drept trafic de influenţă.
b)
După câteva zile
directorul liceului primeşte un telefon de la inspector şi i se spune că
trebuie să-l primească pe E în liceul respectiv. Directorul încearcă să explice
că toate clasele au deja numărul maxim de elevi şi că în clasa a IX-a se pot
face transferuri abia în semestrul al doilea, însă domnul inspector nu se lasă
convins.
Sunându-l pe directorul liceului, dl. inspector tocmai
a săvârşit fapta de abuz în serviciu.
c)
Peste alte câteva
zile bibliotecara le spune părinţilor lui E că problema ar fi fost rezolvată
dar domnul director nu este convins că poate aproba transferul. Părinţii,
dornici să rezolve cât mai repede problema, se duc la director cu un pachet
voluminos. După o jumătate de oră de discuţii, părinţii ies din biroul acestuia
cu zâmbetul pe buze, mulţumiţi că au rezolvat problema, dar fără pachetul cu
care au intrat.
În acest caz, părinţii lui E sunt vinovaţi de
săvârşirea faptei de dare de mită. Directorul liceului tocmai a luat mită, iar
dna. bibliotecară este complice, ca urmare a faptului că darea- luarea de mită
s-a săvarsit prin intermediar.
Dacă inainte de a exista alte sesizări cu privire la
acest caz, părinţii lui E denunţă fapta, acestia nu vor fi pedepsiţi.
d)
O săptămână după
aceea E este deja elev la liceul mult dorit. Secretara a făcut tot ce i-a stat
în putere pentru a rezolva cât mai repede partea birocratică. Drept mulţumire,
mama lui E trece să o salute şi la plecare îi lasă pe birou un pacheţel de
cafea, pe care secretara îl pune repede în geantă, mulţumind.
Doamna secretară, probabil fără să stie, a primit un
folos necuvenit, întrucât nu exista inţelegere prealabilă in acest sens.
e)
E nu este însă un
elev suficient de silitor si curând încep să apară notele mici şi absenţe
multe. Ca să nu afle părinţii de atâtea absenţe, Ionică se duce la cabinetul
medical şi, în schimbul unei cutii mari de bomboane, asistenta îi face rost de
o scutire medicală. E o multiplică şi apoi modifică datele, asa încât atunci
când o prezintă dirigintei, toate absenţele sunt motivate.
Aici putem vorbi de un adevărat concurs de
infracţiuni: asistenta se face vinovată de luare de mită şi fals intelectual,
iar E de dare de mită, fals intelectual - prin multiplicarea scutirilor - şi uz
de fals - prin utilizarea scutirilor false.
f)
La sedinţa cu
părinţii, mama lui E află că la fizică acesta nu are note prea mari, ba chiar
este în situaţie de corigenţă. După sedinţă, mama se duce să vorbească cu
domnul profesor şi îi propune acestuia să facă meditaţii cu E, bineînţeles
plătite, că poate aşa va aprofunda şi băiatul materia. Pentru teză, E nu a
învăţat nimic, însă surprinzător în catalog primeşte cea mai mare notă din
clasă. Când să le arate elevilor lucrările, lui E îi spune că pe a lui nu o
găseste. Probabil că s-a amestecat cu cele de la o altă clasă.
Mama lui E dă mită in modalitatea promiterii unor
foloase materiale, iar domnul profesor ia mită în modalitatea acceptării
promisiunii unor asemenea foloase.
Luarea şi darea de mită au avut drept scop îndeplinirea
defectuoasă a îndatoririlor de serviciu ale profesorului, respectiv aceea de
evaluare obiectivă a tuturor elevilor.
g)
La sfârşitul
semestrului, în cadrul consiliului profesoral, se constată că E are un număr
surprinzător de mare de absenţe motivate medical. Când mama lui E este chemată
şi întrebată dacă băiatul a fost bolnav atâta timp, aceasta ridică din umeri.
Concluzia firească este că scutirile au fost fabricate şi nicidecum obţinute
pentru vreo problemă reală.
h)
Se pune problema
exmatriculării lui E. Dar şi de această dată are noroc. Tatăl lui E vorbeşte cu
directorul, spunându-i că lucrează la o firmă de construcţii şi se oferă să
monteze termopane în tot liceul, numai să nu fie exmatriculat băiatul. Sigur,
ca să nu poată cineva să spună că nu a fost sancţionat în niciun fel, E urmează
să fie mutat din clasa a IX-a H, în clasa a IX-a A (care este şi cea mai bună
clasă din liceu). Poate exemplul colegilor îl va determina şi pe E să se apuce
de învăţat.
i)
Se apropie
bacalaureatul şi E tot nu s-a apucat de învăţat. Aşa că părinţii au o nouă
problemă acum. Cum să îl ajute pe E să obţină diploma. O soluţie este să îi
convingă pe ceilalţi părinţi să participe cu fonduri pentru a le oferi
profesorilor un protocol cât mai generos, poate chiar şi niste amintiri, ca să
fie mai indulgenţi la supraveghere. Însă marea problemă a lui E este limba
italiană, la care va susţine şi examen oral. După multe străduinţe află că
soţia profesorului de fizică, care îl mai ajutase pe E şi cu alte ocazii, este
profesoară de limba italiană şi va face parte din
comisia de examinare tocmai la acest liceu. Fireşte,
aceasta nu este doar problema lui E. Şi alţi părinţi dornici de note mari se
gândesc ce să facă. Aşa că în ziua examenului doamna profesoară, preşedinte de
comisie, primeşte o listă de nume. Dacă acesti elevi iau note mari, după examen
doamna profesoară va merge împreună cu câţiva părinţi la un magazin de
bijuterii, pentru că tocmai i s-a stricat ceasul şi ar avea nevoie de altul.
Acceptarea promisiunii unor cadouri reprezintă luare
de mită, deoarece există o înţelegere prealabilă în acest sens. Nu poate fi
deci vorba de primire de foloase necuvenite.
j) Cu tot ajutorul, la fizică E nu reuşeşte să
promoveze examenul. Însă numai peste o lună va fi admiterea la facultate şi băiatul
are nevoie de diplomă. Aşa că merge la doamna secretară şi o roagă să îl ajute.
Aceasta ia la sfârşitul programului diplomele nescrise şi listele cu notele
fiecărui elev şi până a doua zi îi pregăteşte lui E o diplomă, ca pentru un şef
de promoţie. Mulţumit de rezultat, acesta îi lasă secretarei un plic cu bani pe
birou.
Cu siguranţă în acest moment E este deja major, aşa
încât va răspunde singur pentru faptele sale. Folosirea unei diplome false
constituie uz de fals. Iar secretara binevoitoare poate fi acuzată pentru trei
fapte: sustragere de înscrisuri oficiale, fals şi primire de foloase
necuvenite.
Împotriva tuturor ipotezelor prezentate mai sus pot fi
folosite mijloacele de plangere penală.
Întrebări de evaluare a cunoştinţelor
1.
În ce condiţii se
angajează răspunderea civilă a profesorilor?
2.
Apreciaţi asupra
cumulului între răspunderea civilă şi răspunderea penală.
3.
Stabiliţi care
sunt elementele constitutive ale infracţiunilor prezentate.
4.
Care credeţi că
este infracţiunea întâlnită cel mai des în domeniul educaţional?
5.
Care este
competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie?
6.
Apreciaţi asupra
incidenţei diverselor infracţiuni în studiul de caz prezentat.
Sistemul de evaluare: Eficienţa instruirii va fi evaluată atât printr-o
grilă de evaluare cât şi printr-un chestionar de feedback.
Bibliografie
1.
C. Stătescu, C.
Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
ed. All, Bucureşti,
1997;
2.
I.R. Urs, C.
Todică, Obligaţii civile, ed. Universităţii
Titu Maiorescu, Bucureşti, 2007;
3.
I.M. Anghel, F.
Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
4.
Gh. Dărângă, D.
Lucinescu în Teodor Vasiliu şi colab., Codul penal român,
comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1977;
5. I.
Dumitru, Funcţionarul cu atribuţii
de control, subiect activ calificat al infracţiunii de luare de mită,
Dreptul nr. 8/1994;
6.
Cristiana
Filişanu în George Antoniu,
Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Avram Filipaş, Constantin Mitrache,
Şerban Stănoiu, Vasile Papadopol, Cristiana Filişanu, Practica judiciară penală, partea specială, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992;
7.
V. Dobrinoiu, N.
Conea, R. Romiţan, C. Tănăsescu, N. Neagu, M. Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, vol. II, Lumina Lex, Bucureşti 2004;
8.
T. Mrejeru, D.
Safta, D. Andreiu, P. Florescu, M. Safta, Infracţiunile de
corupţie, aspecte teoretice şi practice, Editura All Beck, 2000;
9. Gabriel Ionescu,
Iosif Ionescu, Probleme de drept
din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală 1990-2000,
Editura Juris Argesis 2002.
10.
I.C.C.J., s.p.,
decizia nr. 6860/2004, Culegere de decizii pe anul 2004, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
11.
T. S., s.p.,
decizia nr. 372/1975,
RRD nr. 2/1976, p. 69; T. S., s.p., decizia nr. 1485/1985, R III, p. 185, T. S.,
s.p., decizia nr. 1785/1982,
RRD nr. 8/1983;
12.
T. S., s.p.,
decizia nr. 1027/1988,
RRD nr. 3/1989;
13.
T. J. Dolj, d. p. nr. 370/1987, RRD nr. 2/1988 p. 61 cu note de T. Sîmbrian, II
H. Diaconescu, III G. Antoniu;
14.
C.S.J., C7,
decizia nr. 78/1993,
RDP nr. 2/1994;
15.
C.S.J., s.p.,
decizia nr. 744/2004,
Dreptul nr. 2/2005;
16.
C.S.J., s.p.,
decizia nr. 1117/1998,
RDP nr. 3/2000;
17.
ICCJ, s.p.,
decizia nr. 6351/2004,
Buletinul Casaţiei, nr. 2/2005;
18.
C.S.J., s.p.,
decizia nr. 1266/1998,
în Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept penal, partea specială, vol. I, Editura Fundaţiei Române
de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 373
19.
C.S.J., s.p.,
decizia nr. 2706/2002, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul
2002, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 498-500
20.
C A. Bacău, d.p.
nr. 131/1994, cit. de T. J. Constanţa, d.p. nr. 272/1993, Dreptul nr. 1/1994;
21.
T.S., s.p., d.
nr. 2287/1970, RRD nr. 9/1970;
22.
T.S., s.p., d.
nr. 309/1970, RRD nr. 12/1970;
Sursa:
-„Prevenirea corupției în
educație prin informare, formare și responsabilizare” - Proiect cofinanţat din
Fondul Social European, prin Programul Operațional „Dezvoltarea Capacității
Administrative” - Cod SMIS 30342
Modulul 2: Legislaţie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu