Alegeri locale 10 iunie 2012

Continutul a fost eliminat.

Am pastrat aceasta trimitere http://www.independentii.ro/c/index.php/candidati/84-ionut-nistor  si  numai comentariile.

Mergeti aici pt. rezultate http://consultjuridic.blogspot.ro/2012/06/rezultate-alegeri-locale-2012.html 

Reducerea salariilor cu 25% prin Legea nr. 118/2010 este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie - decizia de inadmisibilitate în cauzele Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș c. României

Share on facebookShare on twitterShare on gmailShare on emailMore Sharing Services56

JurisClasor CEDO - Ianuarie 2012, 07

Autor: Dragoş Călin
Categorie: Decizii de inadmisibilitate

Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieșîmpotriva României (cererea nr. 44232/11) și Adrian Gavril Senteș împotriva României(cererea nr. 44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar[1], cu modificările şi completările ulterioare.

Prezentarea deciziei

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de Curte, pe baza informaţiilor prezentate de către reclamanţi, aceștia sunt angajați în cadrul Primăriei din Chișineu Criș, județul Arad. Printr-o decizie din 21 iunie 2010, salariul reclamanților a fost redus cu 25%, pentru o perioadă de şase luni (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), în temeiul Legii nr. 118/2010, reducere care le-a produs o pierdere salarială totală de 757 lei, respectiv de 3346 lei.

Invocând dispozițiile articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenţie, reclamanții s-au adresat instanțelor judecătorești, acțiunile fiind respinse irevocabil prin decizia din 21 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, care a menținut soluțiile de primă instanță ale Tribunalului Arad, apreciind că măsura are caracter temporar și există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat).

Reclamanții s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenţie.

Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată, Curtea a reamintit că dispozițiile Convenţiei nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007, nr. 63235/00, par. 94, şi mutatis mutandis, cauza Kjartan Ásmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr. 60669/00, par. 39). Nu este suficient ca un reclamant să invoce existenţa unei „contestaţii reale” sau a unei „plângeri credibile”. O creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).

Revine statului, să stabilească, de o manieră discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr. 63134/00, par. 23). Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza Mureşanu c. României, hotărârea din 15 iunie 2010, nr. 12821/05, par. 26).

Or, nu aceasta este stuația din speță. În baza Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public, situație în care se regăsesc și reclamanții. Totodată, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut acestora dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iulie-decembrie 2010. Având în vedere aceste considerente, cu dificultate reclamanții ar putea argumenta existența unui "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie. Chiar în ipoteza în care Curtea ar fi concluzionat că reclamanţii erau titularii unui bun susceptibil de fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi că măsura în cauză a constituit o ingerinţă în exercitarea acestui drept (a se vedea, mutatis mutandis, Hasani c. Croaţiei, nr. 20844/09, decizia din 30 septembrie 2010), cererile lor ar fi trebuit declarate inadmisibile pentru motivele care urmează.

Curtea a notat, în primul rând, că ingerinţa era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi a urmărit un interes public, şi anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, ce se confrunta cu o situaţie de criză economică. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public". În mecanismul de  protecţie creat prin Convenţie, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existenţa unei probleme de interes general. În consecinţă, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii care extind garanţiile Convenţiei. Mai mult decât atât, noţiunea de "interes public" este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice şi sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public" cu excepţia cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn şi alţii c. Germaniei [M.C.], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, par. 91 şi cauza Zvolský şi Zvolská c. Republicii Cehe, nr. 46129/99, par. 67 in fine).

În cele din urmă, o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerinţe, recunoaşte statului o largă marjă de apreciere în a alege modalităţile de punere în aplicare şi pentru a stabili dacă și consecinţele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiţie socială (cauza James şi alţii c. Regatului Unit, 21 februarie 1986) sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997) respecta "echilibrul" între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că, în această speță, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român  nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.

Notă

Soluția Curții, extrem de importantă pentru instanțele interne, este de natură să pună capăt controversei legate de respectarea drepturilor fundamentale ale omului în contextul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curții Constituționale, dar și pe acelea ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, pronunțat însă într-un aspect subsidiar, infirmând unele interpretări izolate ale instanțelor judecătorești competente să soluționeze cauze privind conflictele de muncă[2].

Asfel, începând cu decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 și decizia nr. 874 din 25 iunie 2010[3], Curtea Constituționalăa constatat că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate a dispozuiţiilor legale privind diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar.

Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.

De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională" din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.

Curtea Constituțională a constatat că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial". „Din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată".

In consecinţă, Curtea Constituțională a constatat că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea Constituțională a reținut că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod. Legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

In acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie.

           

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  prin decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011[4] pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava în sensul că a stabilit că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, şi art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă aferente anului şcolar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.

În motivare, s-a arătat că prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanţii nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internaţional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizaţia de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.

Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie reglementează trei reguli de bază, şi anume: a) principiul respectării proprietăţii; b) privarea de proprietate în interes public şi condiţiile în care aceasta poate fi făcută; şi c) controlul folosinţei bunurilor.

Cu privire la prima regulă enunţată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanţii erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul Convenţiei în ceea ce priveşte indemnizaţia cuvenită pentru zilele de concediu efectuate după data de 3 iulie 2010.

În urma analizării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanţa europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, şi indemnizaţia de concediu) reprezintă un "bun".

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut faptul că Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privinţa salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariaţi vizaţi de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 şi care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, ştiut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.

De altfel, în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii.

În hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele:  "Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum [...]. O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre).

În hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în cauza Kechko c. Ucrainei, se precizează faptul că: "[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre). Totodată, se reţine că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării (hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în cauza James şi alţii c. Marii Britanii).

De asemenea, "speranţa legitimă", invocată de reclamanţi, a fost reţinută de aceeaşi Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în cauza Mureşanu c. României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenţia Guvernului prin ordonanţe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea şi hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunţată în cauza Străin şi alţii c. României; hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în cauza Păduraru c. României; hotărârea din 20 iulie 2006, pronunţată în cauza Radu c. României).

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanţii ar avea un "bun" în sensul Convenţiei, se apreciază că ingerinţa statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

În analiza respectării regulii anterior amintite se reţine că în astfel de cauze ingerinţa statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în cauza Aizpurua Ortiz şi alţii c. Spaniei). Curtea nu analizează situaţia reducerii pensiilor sau salariilor ca şi cum ingerinţa ar fi o "privare de proprietate". În consecinţă, lipsa despăgubirii pentru ingerinţă nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei. (hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată încauza Wieczorek c. Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în cauza Mellacher şi alţii c. Austriei, paragraful 53).

Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporţionalitate nu poate consta, în principal şi exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunţată în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, paragraful 39), funcţionarul şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă (hotărârea din 20 iunie 2002, pronunţată în cauza Azinas c. Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărârea pronunţată în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, paragraful 39).

Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerinţa statului este proporţională în raport cu interesele particulare afectate.

În plus, conform instrumentului european aflat în discuţie, ingerinţa statului asupra "proprietăţii" reclamanţilor trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporţionalitate a măsurii cu situaţia care a determinat-o.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cere ca ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului / indemnizaţiei / soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care conţine prevederi suficient de clare, precise şi accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la scopul ingerinţei, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 872/2010 şi nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (hotărârea din 20 noiembrie 1955, pronunţată în cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii c. Belgiei).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (cauza Sfintele Mănăstiri c. Greciei din 9 decembrie 1994; cauza Ex-regele Greciei şi alţii c. Greciei, cererea nr. 25.701/1994; hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în cauza Broniowski c. Poloniei).

În caz contrar, după cum s-a pronunţat deja Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (cauza Străin şi alţii c. României).

În altă ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.

Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenţie (cum sunt nediscriminarea sau preeminenţa dreptului).

În cauza de faţă, în raport cu modul de constituire a indemnizaţiei de concediu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu a putut aprecia că reclamanţii deţineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizaţie de concediu într-un cuantum nediminuat.

În plan intern, practica neunitară a instanțelor judecătorești a determinat și unele confuzii între instrumentul oferit de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și alte sisteme supranaționale (inclusiv acel al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale).

Astfel, Tribunalul Dâmbovița a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Cozman (C-462/11), întrebând dacă ”Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului trebuie interpretat în sensul că permite reducerea salariilor personalului plătit din fonduri publice cu 25%, conform articolului 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar? În caz afirmativ, dreptul asupra salariului este un drept absolut, fără posibilitatea statului de a aduce anumite limitări acestui drept?”

În plus, Tribunalul Alba a trimis o altă întrebare preliminară, în cauza Corpul Naţional al Poliţiştilor (C-434/11), respectiv dacă ”prevederile art. 17 alin. 1, art. 20 şi art. 21 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unor reduceri salariale precum cele operate de Statul român prin Legea nr. 118/2010 şi Legea nr. 285/2010?”

Reamintind faptul că Uniunea Europeană vizează cooperarea economică, socială şi politică între ţările membre iar corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare alcătuiesc dreptul Uniunii Europene, interpretarea oficială a tratatelor asigurând-o Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxembourg, în vreme ce Consiliul Europei are ca scop protejarea drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a statului de drept, iar principalul document este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în vigoare din septembrie 1953, vom puncta un aspect corelativ, în măsură a preîntâmpina unele soluții eronate.

Potrivit art. 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „(1) Dispoziţiile prezentei carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, [...] precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor competenţelor conferite Uniunii de tratate. (2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, nu creează nicio competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele şi sarcinile stabilite de tratate”.

Ca atare, statele membre sunt obligate să aplice dispoziţiile Cartei, doar atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii Europene, iar nu pentru situații pur interne, cum ar fi și salarizarea funcționarilor publici sau a celorlalți angajați ai instituțiilor publice ori acordarea de despăgubiri foștilor deținuți politici și succesorilor acestora[5].

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate să ofere, într-o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, îndrumări în privinţa interpretării necesare pentru ca instanţa naţională să stabilească dacă legislaţia naţională este sau nu conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte, inclusiv cele care rezultă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea din 29 mai 1997, cauza C-299/95, Kremzow/Republik Österreich, ordonanţa Curţii din 3 octombrie 2008, cauza C-287/08, Crocefissa Savia şi alţii).

---

[1] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010.

[2] A se vedea, spre exemplu, Tribunalul Vâlcea – Secţia civilă, sentinţa din 14.10.2010, casată printr-o decizie din 24.03.2011 a Curţii de Apel Piteşti.

[3] Publicate în Monitorul Oficial, Partea I, 433 din 28 iunie 2010

[4] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 822 din 21 noiembrie 2011.

[5] Astfel, Tribunalul Argeş a sesizat recent Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu două întrebări preliminare, C-483/11 (Boncea şi alţii), respectiv C-484/11 (Budan). În cauza Boncea și alții, întrebarea preliminară este ”Dispoziţiile articolului 5 din Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost amendat de către Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 contravin articolului 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi articolului 8 din Declaraţia universală a drepturilor omului? Articolul 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi articolul 8 din Declaraţia universală a drepturilor omului se opun unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unei persoane ce a fost condamnată politic printr-o hotărâre contrară dispoziţiilor legale de a primi despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit?”. În cauza Budan, CJUE a fost învestită cu întrebarea ”În interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene principiilor fundamentale consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât şi tratatelor Uniunii Europene - precum şi în situaţia lipsei de reglementare în dreptul intern (prin declararea ca neconstituţional a articolului 5 din Legea nr. 221/[2009]) - petenta şi intervenientul, ca victime ale regimului comunist, actualmente cetăţeni ai Uniunii Europene, au dreptul la daune morale?”

Sursa http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2012/01/reducerea-salariilor-cu-25-prin-legea-nr-118-2010-compatibila-cu-art-1-protocolul-nr-1-cedo-decizia-inadmisibilitate-cauzele-felicia-mihaies-i-adrian-gavril-sentes-c.-romaniei

Regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform Legii nr. 329/2009, nu încalcă art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 - decizia de inadmisibilitate Ionel Panfile c. României

Share on twitterShare on facebookShare on gmailShare on emailMore Sharing Services0

JurisClasor CEDO - Aprilie 2012, 10

Autor: Dragoş Călin
Categorie: Decizii de inadmisibilitate

Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 20 martie 2012 în cauza Ionel Panfile împotriva României (cererea nr. 13902/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie, sub aspectul luării unor măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform capitolului IV al Legii nr. 329/2009.

Prezentarea deciziei

La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat pensionarea sa anticipată, după ce a lucrat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Pensia lunară a fost stabilită într-un cuantum de 2880 de lei. Legislaţia în vigoare la acel moment, respectiv Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, a permis pensionări anticipate din cadrul unităţilor forţelor armate, putându-se însă ocupa în continuare locuri de muncă atât în​ sectorul public, cât şi în cel privat, statutul de pensionar şi cel de angajat fiind compatibile.

La 4 iunie 2007, reclamantul a fost numit şef de departament în cadrul Serviciului de Poliţie din localitatea Mihail Kogǎlniceanu, judeţul Constanţa. Salariul său lunar s-a stabilit la 986 de lei, la care se adăuga o indemnizaţie suplimentară lunară de 25% din salariul de bază.

În noiembrie 2010, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 privind raţionalizarea cheltuielilor publice, care a introdus anumite condiţii pentru încasarea în acelaşi timp a unei pensii, dar şi a unui salariu plătit de la bugetul statului, reclamantul a fost notificat de către angajatorul său că, având în vedere faptul că pensia sa a depăşit salariul mediu brut de 1836 lei, este obligat să aleagă în termen de 15 zile între suspendarea plăţii pensiei pe durata contractului său de muncă sau încetarea raporturilor de muncă.

Reclamantul a refuzat să facă o astfel de alegere, considerând că prevederile legale care l-au împiedicat să primească, în acelaşi timp, pensie şi salariu sunt neconstituţionale şi încalcă legislaţia europeană şi tratatele privind drepturile omului.

Prin urmare, la 9 decembrie 2009, primarul a emis o decizie de confirmare a faptului că, începând cu data de 10 decembrie 2009 numirea reclamantului ca şef de departament a fost revocată, în baza art. 20 din Legea nr. 329/2009.

La data de 18 ianuarie 2010, reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei primarului la Tribunalul Constanţa. A solicitat să fie reintegrat în funcţia anterioară şi să îi fie plătite salariile corespunzătoare, retroactiv, pentru perioada începând cu 10 decembrie 2009. Reclamantul a susţinut, în principal, că dispoziţiile Legii nr. 329/2009 contravin atât Constituţiei României, cât şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece încălcă dreptul său la muncă şi la proprietatea asupra bunurilor sale, respectiv veniturile lunare.

Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantului, printr-o sentinţă pronunţată la 25 mai 2010. Instanţa a constatat că reclamantul a primit atât o pensie, cât şi un salariu de la o instituţie publică, chiar dacă pensia sa depăşea nivelul salariului mediu brut pe ţară, care a fost în sumă de 1836 de lei pentru anul 2010. Prin urmare, Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 17-22 din Legea nr. 329/2009, care a fost deja declarată constituţională de către Curtea Constituţională, au fost relevante pentru situaţia reclamantului şi justificau încetarea raporturilor de muncă într-o instituţie publică.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la muncă al reclamantului, instanţa a considerat că acesta are încă dreptul de a primi un salariu în cazul în care s-ar angaja în sectorul privat; în plus, măsura în litigiu nu a fost discriminatorie, deoarece s-a aplicat în mod egal pentru toate persoanele care s-au găsit în aceeaşi situaţie precum cea descrisă în actul normativ.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, invocând, de asemenea, încălcarea drepturilor sale, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 14 din Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 15 alin. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Recursul său a fost respins, la 14 octombrie 2010, de Curtea de Apel Constanţa. Curtea a reiterat faptul că dispoziţiile legale în litigiu au fost declarate constituţionale de Curtea Constituţională, decizia acesteia fiind definitivă şi obligatorie. În măsura în care critica legii realizată de reclamant a coincis cu argumentele deja luate în considerare de Curtea Constituţională în motivarea sa, instanţa de judecată a fost obligată să urmeze abordarea Curţii Constituţionale. A rezultat că decizia primarului de a constata încetarea contractului de muncă al reclamantului a fost legală şi conformă cu Constituţia României.

Reclamantul s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea art. 6 şi 14 din Convenţie, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenţie. A susţinut că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 17-22 din Legea nr. 329/2009, instanţele judecătoreşti l-au privat de dreptul său de a primi concomitent pensie şi salariu, chiar dacă acesta era un "drept câştigat"; în acelaşi timp, aplicarea textelor legale susmenţionate a condus la o discriminare indirectă, având în vedere faptul că toţi cei care primeau o pensie mai mică decât nivelul salariului mediu brut naţional sau cei a căror pensie a fost mai mare decât acest nivel, dar au fost angajaţi în sectorul privat, pot primi în continuare, în acelaşi timp, atât pensie, cât şi salariu.

Dispoziţiile legale contestate, astfel cum au fost aplicate în cazul său, au încălcat, de asemenea, principiul securităţii juridice, prin faptul că legislaţia internă nu a fost suficient de previzibilă şi accesibilă. Reclamantul a susţinut că legislaţia în vigoare la data  pensionării sale anticipate permitea dreptul de a fi angajat sau numit în sectorul public, fapt care a reprezentat o motivaţie puternică pentru decizia sa de a se pensiona anticipat; pentru acest motiv, orice modificare a legislaţiei nu ar putea afecta situaţia sa juridică fără să încalce principiul securităţii juridice, având în vedere că dreptul său de a primi o pensie şi un salariu a fost un drept câştigat, care nu ar putea face obiectul unei reevaluări.           

Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie

Reclamantul s-a plâns de faptul că punerea în aplicare a măsurilor legislative prevăzute de Legea nr. 329/2009 l-au lipsit de veniturile sale, care erau alcătuite din pensie şi salariu.

1. Principii generale

Curtea a reiterat faptul că principiile care se aplică, în general, în ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie sunt la fel de relevante atunci când este vorba de pensii (Stummer c. Austriei [MC], 7 iulie 2011, nr. 37452/02, par. 82) sau de salarii (Mihǎieş şi Senteş c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232/11 şi 44605/11). Dintre acestea, deosebit de relevant pentru cauza de faţă este faptul că această dispoziţie nu garantează, ca atare, vreun drept la primirea unei pensii într-un anumit cuantum (Maggio şi alţii c. Italiei, 31 mai 2011, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 şi 56001/08, par. 55) şi nici vreun drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei[MC], nr. 63235/00, par. 94), fiind cu totul la discreţia Statului stabilirea drepturilor salariale ce vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat (Kechko c. Ucrainei, 8 noiembrie 2005, nr. 63134/00, par 23).

Cu toate acestea, în cazul în care cuantumul unui drept salarial este redus sau anulat, această măsură poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, care trebuie să fie justificată (Rasmussen c. Poloniei, 28 aprilie 2009, nr. 38886/05, par. 71).

O condiţie esenţială pentru ca ingerinţa să fie considerată drept compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este faptul că aceasta trebuie să fie prevăzută de lege. Orice intervenţie a autorităţii publice, în ce priveşte respectarea bunurilor, poate fi justificată numai în cazul în care serveşte unui interes public legitim.

Statele părţi la Convenţie dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile şi veniturile publice (Terazzi SRL c. Italiei, 17 octombrie 2002, nr. 27265/95, par. 85, şi Wieczorek c. Poloniei, 8 decembrie 2009, nr. 18176/05, par. 59), iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (decizia Janković c. Croaţiei, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99, şi Mihăieș și Senteş c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 şi 44605/11).

Totodată, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa (James şi alţii c. Regatului Unit, 21 februarie 1986). Echilibrul cerut nu va fi realizat în cazul în care persoanei în cauză îi revine suportarea unei sarcini individuale excesive (Maggio şi alţii c. Italiei, par. 57).

2. Aplicarea principiilor în speţă

Curtea a constatat că plângerea reclamantului se referă în principal la imposibilitatea de a primi, în acelaşi timp, o pensie militară şi un salariu plătit de stat, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, care a introdus noi norme privind condiţiile care permit o astfel de combinaţie. Reclamantul a considerat că astfel de limitări au afectat dreptul său la muncă şi de a fi plătit în consecinţă, în ciuda faptului că, atunci când a depus cererea de pensionare anticipată, a avut în vedere desfăşurarea în continuare a unor raporturi de muncă remunerate, în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul respectiv.

Curtea a reiterat faptul că prin Convenţie nu se garantează dreptul la muncă (Sobczyk c. Poloniei, decizia din 10 februarie 2000, nr. 25693/94 şi 27387/95; Dragan Cakalic c. Croaţiei, decizia din 15 septembrie 2003; Torri şi alţii şi Bucciarelli c. Italiei decizia din 24 ianuarie 2012, nr. 11838/07 şi 12302/07). Nici nu se garantează, aşa cum deja s-a menţionat mai sus, dreptul la o pensie sau un salariu într-un anumit cuantum.

Curtea a reţinut şi că limitările introduse de legislaţia contestată nu trebuie să fie considerate drept o "privare de bunuri", aşa cum a susţinut reclamantul, ci mai degrabă ca o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale, în sensul tezei I din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că ingerinţa a fost prevăzută de lege, şi anume de dispoziţiile nou introduse prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.

În evaluarea interesului public cu privire la măsurile contestate, Curtea a luat în considerare motivarea Curţii Constituţionale, care a confirmat faptul că legiuitorul român a impus reguli noi în domeniul salariilor din sectorul public, în scopul raţionalizării cheltuielilor publice, determinate de contextul excepţional al crizei globale la nivel financiar şi economic. Având în vedere, de asemenea, faptul că aceasta este o chestiune decisă de către autorităţile naţionale, care au o legitimitate democratică directă şi sunt mai bine plasate decât de o instanţă internaţională pentru a evalua nevoile şi condiţiile locale, Curtea nu a găsit niciun motiv să se îndepărteze de la motivarea Curţii Constituţionale, care a constatat că măsurile în litigiu au urmărit un scop legitim de interes public (mutatis mutandis, Valkov şi alţii c. Bulgariei, 25 octombrie 2011, nr. 2033/04, 19125/04, 19475/04, 19490/04, 19495/04, 19497/04, 24729/04, 171/05 şi 2041/05, par. 92).

Rămâne, prin urmare, să se stabilească dacă s-a adus atingere "justului echilibru" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, ştiind că justul echilibru nu va fi realizat în cazul în care persoana respectivă a trebuit să suporte o sarcină individuală şi excesivă (Lakićević şi alţii c. Muntenegru şi Serbia, 13 decembrie 2011, nr. 27458/06, 37205/06, 37207/06 şi 33604/07, par. 62).

În această privinţă, o atenţie deosebită trebuie să fie pusă pe faptul că reclamantul a fost obligat să aleagă între a continua să primească pensia militară lunară şi încetarea contractului său de muncă sau suspendarea plăţii pensiei, în timp ce ar continua să lucreze în domeniul public. Astfel, Curtea a notat că, spre deosebire de situaţia din cauza Kjartan Ásmundsson, par. 39, reclamantul nu a suferit o privare totală de drepturile sale, nici nu a fost lipsit de toate mijloacele de subzistenţă, având în vedere că a primit o pensie lunară al cărei cuantum a fost mai mare decât nivelul salariului mediu brut pe ţară. Din acelaşi punct de vedere, nu se poate considera că reclamantul a pierdut o sumă importantă din venitul său, deoarece pensia pe care continuă să o primească este substanţial mai mare decât salariul lunar pe care l-ar fi obţinut.

În acest context şi având în vedere marja largă de apreciere a statului în reglementarea domeniul legislaţiei sociale (Frimu c. României, decizia din 7 februarie 2012, nr. 45312/11), precum şi scopul legitim al raţionalizării cheltuielilor publice, Curtea a considerat că reclamantul cu greu ar putea fi considerat că ar fi avut de suportat o sarcină individuală şi excesivă, sau ca ar fi suferit o depreciere de esenţă a pensiei sale sau a drepturilor salariale.

Rezultă că această plângere este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 par. 3, fiind respinsă, în baza art. 35 par. 4 din Convenţie.

Asupra art. 14 din Convenţie

Reclamantul s-a plâns de faptul că actele normative contestate au instituit o discriminare între diferite categorii de persoane, unora fiindu-le permis să continue să primească în acelaşi timp un salariu şi o pensie, iar altora fiindu-le îngrădit acest lucru. Mai precis, reclamantul a arătat nu ar putea continua să primească atât un salariu, cât şi o pensie, pe motiv că a fost angajat în sectorul public, în comparaţie cu cei angajaţi în sectorul privat, precum şi pentru motivul că a avut o pensie mai mare decât salariul mediu brut pe ţară, în comparaţie cu cei care au avut o pensie inferioară acestui nivel.

Curtea reiterează faptul că discriminarea înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoanele aflate în situaţii similare sau comparabile (Willis c. Regatului Unit, nr. 36042/97, par. 48). Cu toate acestea, nu orice diferenţă de tratament semnifică o încălcare a art. 14. Trebuie să se stabilească faptul că alte persoane sunt într-o situaţie similară sau în mod comparabil s-ar bucura de un tratament preferenţial şi că această distincţie este discriminatorie (Unal Tekeli c. Turciei, 16 noiembrie 2004, nr. 29865/96, par. 49).

În plus, art. 14 nu interzice unui stat membru, aplicarea unui tratament diferit unor grupuri, pentru a corecta "inegalităţile de fapt" dintre acestea, statul bucurându-se de o marjă de apreciere în evaluarea dacă şi în ce măsură există diferenţe în situaţii similare, pentru a justifica un tratament diferit. O marjă largă este, de obicei, permisă statului, în temeiul Convenţiei, în ceea ce priveşte măsurile generale ale strategiei economice sau sociale (Stec şi alţii c. Regatului Unit [MC], nr. 65731/01, par. 51-52).

Revenind la cauza de faţă, Curtea a considerat că actul normativ criticat instituie o diferenţă de tratament între persoane, respectiv pensionarii care încă lucrau în sectorul privat şi cei care lucrau în sectorul public, la fel ca reclamantul; cu toate acestea, cele două categorii de persoane cu greu pot fi considerate ca fiind într-o situaţie similară sau comparabilă, în sensul art. 14, deoarece distincţia esenţială, relevantă pentru contextul în care măsurile respective au fost luate, este faptul că veniturile lor provin din surse diferite, şi anume un bugete private, respectiv bugetul de stat. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, în această privinţă, Curtea, în numeroase ocazii, a admis distincţiile pe care unele state le-au făcut, în ce priveşte pensiile, între funcţionarii publici şi angajaţii privaţi (Valkov şi alţii c. Bulgariei, par. 117).

În ceea ce priveşte diferenţa de tratament fundamentată pe cuantumul venitului lunar, Curtea a considerat că, potrivit deciziei Curţii Constituţionale din România, cuantumul prevăzut era previzibil şi rezonabil şi a fost stabilit de legiuitor în raport de situaţia de criză economică în care se găsea statul, care a acţionat în cadrul marjei sale de apreciere în domeniul deciziilor bugetare, fără a încălca principiul proporţionalităţii (mutatis mutandis, Valkov şi alţii c. Bulgariei, par. 114).

Rezultă că şi această plângere este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 par. 3, fiind respinsă, în baza art. 35 par. 4 din Convenţie.

Asupra altor încălcări invocate

Reclamantul s-a plâns şi de încălcarea  art. 6 din Convenţie şi a art.1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie.

Prin prisma materialului probator din cauză, Curtea a reţinut că nu se desprinde nicio aparenţă de încălcare a acestor articole, astfel încât în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie, şi această cerere a fost declarată drept vădit nefondată.

Notă

La fel ca şi în recentele decizii de inadmisibilitate pronunţate la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieşîmpotriva României (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr. 44605/11), respectiv la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molnar şi Lucia Gheţu împotriva României (nr. 45312/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curţii Constituţionale şi ale instanţelor judecătoreşti interne.

Prin Capitolul IV al Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional au fost introduse unele măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare.

Astfel, beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizau venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, puteau cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acesteia nu depăşeşte nivelul câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Pensionarii care desfăşurau activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcţie aveau obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentului capitol, să îşi exprime în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depăşeşte nivelul câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.  Persoanele care la data intrării în vigoare a Capitolului IV erau pensionari cumularzi ori după data intrării în vigoare a acestuia deveneau pensionari cumularzi aveau obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data survenirii situaţiei de cumul, să îşi exprime în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depăşeşte nivelul câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Prin Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a stabilit că soluţia legislativă adoptată de legiuitor în privinţa reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanţă cu prevederile constituţionale, în măsura în care prevederile nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituţie.

Astfel, Legea fundamentală stabileşte în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupă unele funcţii publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei privind exprimarea opţiunii cu privire la suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării funcţiei, în condiţiile art. 18-20 din legea criticată, este incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale arătate. Ca urmare, numai în măsura în care reglementarea prevăzută în cap. IV al legii nu se referă la aceste categorii de persoane, soluţia legislativă adoptată de legiuitor în privinţa reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanţă cu prevederile constituţionale.

În ceea ce priveşte această soluţie legislativă, Curtea Constituţională a constatat că, prin Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, pronunţându-se asupra unei soluţii similare celei prevăzute de prezenta lege, Curtea a statuat că, prin instituirea unei obligaţii de a opta între pensie şi venitul obţinut din salarii, se "afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. 2 din Constituţie, cât şi dreptul la muncă consacrat prin art. 41". În temeiul art. 115 alin. 6 din Constituţie, potrivit căruia ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie, Curtea Constituţională a constatat cu acel prilej că "prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 230/2008 sunt neconstituţionale, deoarece afectează drepturile fundamentale menţionate [...]", statuând, totodată, că "Guvernul nu este împiedicat să promoveze, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale amintite [...], a principiilor neretroactivităţii legii, nediscriminării şi egalităţii în drepturi şi a celorlalte norme şi principii prevăzute de Constituţie, măsurile necesare cu privire la cazurile şi condiţiile în care pensia poate fi cumulată cu veniturile realizate din muncă".

Potrivit art. 17 alin. 1 teza întâi din legea criticată, "beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate [...]". Curtea Constituţională a constatat că legea stabileşte regula potrivit căreia persoanele care realizează venituri salariale sau asimilate salariilor, potrivit legii, din exercitarea unei activităţi în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială pot cumula aceste venituri cu pensia, ai cărei beneficiari sunt în cadrul sistemului public de pensii sau sistemelor neintegrate sistemului public. Veniturile salariale sau cele asimilate acestora pot fi realizate ca urmare a exercitării unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii.

Teza a doua a alin. 1 al art. 17 coroborată cu art. 18 din lege instituie excepţia de la regula cumulului, stabilind că, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată sau care urmează a fi pusă în plată depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, persoana cumulardă sau care devine cumulardă are obligaţia de a-şi exprima în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii, pe de o parte, şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, pe de altă parte.

Prin urmare, legea oferă persoanelor care au calitatea de pensionari cumularzi sau care devin pensionari cumularzi dreptul de a opta între continuarea activităţii în baza contractului individual de muncă, raportului de serviciu sau a actului de numire şi, deci, a realiza venituri salariale sau asimilate acestora, şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire.

Autorii criticii de neconstituţionalitate au considerat că prevederile art. 17 din lege sunt potrivnice art. 16 din Constituţie, întrucât criteriul care stă la baza interdicţiei de a cumula îl reprezintă valoarea pensiei nete la care pensionarul cumulard are dreptul. S-a susţinut că stabilirea unui asemenea criteriu contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări.

S-a constatat, prin urmare, că ceea ce determină critica textelor legale nu este interdicţia cumulului în sine în cazurile prevăzute de art. 17 alin. 1 teza a doua, ci nivelul pensiei până la care se poate cumula şi peste care nu mai este permis acest cumul. Sub acest aspect, Curtea a statuat că: "Nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament [...] să aibă o raţiune licită." (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005). Mai mult, în jurisprudenţa constantă a Curţii s-a apreciat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Cu privire la stabilirea nivelului pensiei nete până la care poate opera cumulul la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, Curtea Constituţională a constatat că acesta respectă condiţiile de obiectivitate (este expres prevăzut de lege, previzibil şi determinabil) şi rezonabilitate (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opţiune justă şi echilibrată) impuse de principiul nediscriminării. În ceea ce priveşte proporţionalitatea între obiectivul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, s-a observat că, potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea prezentului act normativ, scopul acestuia este combaterea "crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească", datele de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională".

Această situaţie a impus "adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale şi să creeze premisele relansării economiei naţionale". Una dintre măsurile reglementate de legiuitor o constituie restrângerea dreptului de a cumula veniturile salariale cu cele din pensie, atunci când sunt îndeplinite două condiţii: angajator este o autoritate sau instituţie publică centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, sau o regie autonomă, societate naţională, companie naţională sau societate comercială la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, pe de o parte, şi nivelul pensiei nete depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie, pe de altă parte. Justificarea unei astfel de limitări rezidă în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată este proporţională cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De altfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională şi cu alte ocazii (spre exemplu, prin deciziile nr. 358 din 30 septembrie 2003 sau nr. 4 din 18 ianuarie 2000), soluţia legislativă care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opţiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituţional.

Sursa http://hotararicedo.ro/index.php/news/2012/04/regimul-cumulului-pensiilor-cu-veniturile-salariale-reduceri-cheltuieli-bugetare-legea-329-2009-nu-incalca-art-14-cedo-art1-Protocol1-decizie-inadmisibilitate-Ionel-Panfile-c-Romaniei